În dimineața următoare, am fost prima care s-a trezit.
Am coborât liniștită în bucătărie și am început să pregătesc cafeaua.
Radu mă privea curios.
— Chiar ești atât de liniștită?
Am zâmbit.
— Mai așteaptă puțin.
Nu trecuseră nici zece minute când s-a auzit ușa dormitorului deschizându-se.
Doina a coborât scările grăbită.
Părul îi era ciufulit.
Fața îi trăda o noapte albă.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, nu mai avea aerul acela de superioritate.
— Cristina… putem vorbi puțin?
Am ridicat privirea din ceașca de cafea.
— Sigur.
S-a apropiat vizibil stânjenită.
— Cred… cred că am prefera totuși camera de oaspeți.
Radu aproape că a scăpat cana din mână.
— Cum adică?
Doina a ezitat câteva secunde.
— Dormitorul vostru… nu este pentru noi.
Am încercat să-mi păstrez seriozitatea.
— Dar ieri spuneați că acolo vă simțiți cel mai bine.
A oftat.
— Nu prea am dormit.
Se auzeau toate alarmele voastre.
La cinci și jumătate a început prima.
La șase alta.
La șase și un sfert încă una.
Apoi s-a aprins automat lumina de veghe pentru copil.
Aerul condiționat pornea și se oprea în funcție de temperatură.
Iar salteaua este mult prea tare pentru spatele meu.
Am dat încet din cap.
Toate erau adevărate.
Dormitorul fusese amenajat exact pentru rutina noastră de părinți.
Nu modificasem nimic.
Doar încetasem să mai mutăm toate lucrurile de fiecare dată când veneau în vizită.
În schimb, camera de oaspeți fusese renovată complet.
Saltea nouă.
Perdele opace.
Liniște.
Tot confortul.
Doina s-a uitat rușinată spre mine.
— Cred că… am exagerat în toți anii aceștia.
Am zâmbit pentru prima dată.
— Nu voiam să vă simțiți prost.
Voiau doar ca și noi să ne putem bucura de propriul dormitor.
Radu s-a uitat când la mine, când la mama lui.
În sfârșit înțelesese cât de mult mă deranjase situația ani la rând.
S-a apropiat de mine și mi-a luat mâna.
— Îmi pare rău că n-am pus limite mai devreme.
Ar fi trebuit să fac asta de la prima vizită.
Doina a coborât privirea.
— Ai dreptate.
Casa aceasta este a voastră.
Noi suntem doar oaspeți.
Din acel weekend, niciodată nu au mai intrat în dormitorul nostru fără să întrebe.
Iar de fiecare dată când veneau în vizită, Doina mergea direct spre camera de oaspeți și spunea zâmbind:
— Aici dormim noi. Dormitorul vostru trebuie să rămână… al vostru.
Uneori, oamenii nu au nevoie de ceartă ca să învețe o lecție.
Au nevoie doar să înțeleagă, pentru o singură noapte, cum este să trăiască în locul celuilalt.