În dimineața următoare, am plecat din nou la muncă fără să-i spun nimic lui Petru.
Nu voiam să-l fac să se simtă vinovat.
Era doar un copil.
Nu avea cum să înțeleagă ce înseamnă să muncești până la epuizare doar ca să ai ce pune pe masă.
Pe șantier, ziua a fost la fel ca toate celelalte.
Am cărat cărămizi.
Am amestecat ciment.
Am ridicat saci grei.
La sfârșitul programului, palmele mă usturau atât de tare încât abia mai puteam închide degetele.
Șeful mi-a înmânat salariul.
L-am băgat imediat în portofel și am plecat spre magazinul de jucării.
Petru își dorea de luni întregi o mașinuță cu telecomandă.
Surorile lui visau la câte o păpușă.
Le promisesem că, atunci când voi putea, le voi cumpăra.
În ziua aceea reușisem.
Nu știam însă că, de la câțiva metri distanță, Petru mă urmărea în tăcere.
Ieșise de la școală cu colegii și mă văzuse muncind pe șantier.
Mă văzuse cărând materiale grele.
Mă văzuse ștergându-mi transpirația cu mâinile acelea pe care el le numise urâte.
M-a urmărit fără să spună un cuvânt.
M-a văzut cumpărând jucăriile.
M-a văzut cumpărând mâncare pentru acasă.
Apoi a alergat înaintea mea și s-a întors ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Seara, după cină, le-am întins copiilor cadourile.
Surorile lui Petru au început să sară de bucurie.
Iar când i-am pus lui în brațe mașinuța mult dorită, am zâmbit.
— Vezi? Ți-am promis că într-o zi o să o ai.
În loc să se bucure, Petru a început să plângă.
Atât de tare, încât nu mai putea vorbi.
M-am speriat.
— Ce s-a întâmplat?
S-a apropiat încet de mine.
Mi-a luat mâinile în ale lui.
Le-a privit câteva secunde.
Apoi le-a sărutat.
— Iartă-mă, mamă…
Am rămas fără cuvinte.
— Te-am văzut astăzi.
Lacrimile îi curgeau fără oprire.
— Am văzut cât muncești… Am văzut de ce sunt așa mâinile tale.
Nu sunt urâte…
Sunt cele mai frumoase mâini din lume.
Pentru că muncesc pentru noi.
În clipa aceea am izbucnit și eu în plâns.
L-am strâns la piept și l-am mângâiat pe cap.
— Nu trebuia să afli așa.
— Ba da…
Acum înțeleg.
Nu mi-e rușine cu mâinile tale.
Mi-ar fi rușine doar dacă nu le-aș respecta.
În săptămâna următoare a avut loc concursul de la școală.
Copiii trebuiau să-și recunoască mamele doar atingându-le mâinile.
Când i-a venit rândul, Petru nici măcar nu a ezitat.
Mi-a atins palmele o singură clipă.
A zâmbit larg.
— Ea este mama mea.
Apoi s-a întors spre colegi și a spus cu mândrie:
— Aș recunoaște mâinile astea oriunde.
Sunt mâinile care muncesc în fiecare zi ca noi să avem tot ce ne trebuie.
În sală s-a făcut liniște.
Mai multe mame și-au șters lacrimile.
Iar eu am înțeles că, uneori, cea mai frumoasă răsplată pentru un părinte nu este un cadou.
Este momentul în care propriul copil înțelege, în sfârșit, câtă iubire poate încăpea într-o pereche de mâini obosite.