Am deschis ușa fără să înțeleg ce se întâmplă.
Lângă doamna profesoară se afla directoarea școlii.
Amândouă mă priveau cu o tristețe pe care nu o mai văzusem la niciun adult.
— Putem intra puțin? a întrebat profesoara.
Am dat din cap.
Au intrat în bucătărie.
Ionuț stătea în brațele mele și își ținea capul pe umărul meu.
M-a strâns tare și a șoptit:
— Mi-e foame, mama…
Profesoara și-a întors discret privirea.
Știam că încerca să nu plângă.
În câteva minute le-am povestit tot.
Despre mama.
Despre tata.
Despre nopțile în care învățam după ce adormeau frații mei.
Despre faptul că uneori îmi era frică să mă îmbolnăvesc, pentru că nu avea cine să aibă grijă de ei.
Nu m-au întrerupt nici măcar o dată.
La final, directoarea mi-a spus calm:
— Sorina… nu ai greșit cu nimic.
Dar nici nu trebuie să duci totul singură.
În zilele următoare au început să se întâmple lucruri la care nici nu îndrăzneam să visez.
Primăria a trimis din nou asistenții sociali.
De data aceasta au stat ore întregi.
Au discutat cu tata.
Au vorbit cu vecinii.
Au verificat situația noastră.
Tata a acceptat să înceapă un program de consiliere pentru dependența de alcool.
Nu s-a schimbat peste noapte.
Dar, pentru prima dată după multe luni, încerca.
Școala a organizat o strângere de fonduri.
Profesorii au cumpărat rechizite, haine și alimente.
O vecină pensionară a început să stea câteva ore pe zi cu Ionuț, ca eu să pot merge liniștită la cursuri.
Mihai nu mai făcea temele singur.
Radu a început încet să vorbească din nou cu mine.
Într-o seară, după aproape un an, tata a venit acasă complet treaz.
S-a așezat lângă mine în bucătărie.
Avea ochii în lacrimi.
— Iartă-mă…
A fost primul lucru pe care mi l-a spus după foarte mult timp.
Nu i-am răspuns imediat.
Doar l-am îmbrățișat.
Nu pentru că uitasem.
Ci pentru că vedeam că încearcă să fie din nou tată.
În dimineața următoare, Ionuț s-a trezit ca de obicei.
A strigat:
— Mama!
M-am ridicat din pat.
Dar înainte să ajung la ușă, tata a trecut pe lângă mine.
L-a luat pe Ionuț în brațe și i-a spus zâmbind:
— Hai la tata… iar pe sora ta las-o să mai doarmă puțin.
Am rămas în pragul camerei și am început să plâng.
Nu de tristețe.
De ușurare.
Pentru prima dată după multe luni…
puteam să fiu din nou, măcar pentru câteva clipe, un copil de cincisprezece ani.