În dimineața următoare, telefoanele au început să sune unul după altul în sediul firmei Munteanu Construct.
Contracte suspendate.
Investitori retrași.
Bănci care cereau explicații.
Doamna Elena nu înțelegea nimic.
— Cine ne face asta?
Directorul firmei a răspuns cu voce stinsă.
— Grupul Villaris.
Femeia a încremenit.
Numele acela era suficient ca să sperie orice om din lumea afacerilor.
În aceeași după-amiază, Alexandru a venit la reședința bunicului meu.
Era pentru prima dată când pășea acolo.
Când m-a văzut, a rămas fără cuvinte.
Nu mai eram femeia care îi pregătea cina și îi asculta problemele.
Purta un costum elegant și conduceam chiar atunci o ședință cu directorii companiei.
După ce au ieșit, Alexandru s-a apropiat încet.
— Mariana…
te rog.
Lasă-mă să-ți explic.
L-am privit calm.
— Despre aeroport?
Sau despre ultimii cinci ani?
A tăcut.
— Paula nu este iubita mea.
A venit fără să mă anunțe.
Am rămas blocat.
Nu am vrut s-o umilesc în fața tuturor.
Am zâmbit trist.
— Și pe mine?
Pe mine m-ai umilit.
Nu într-un minut.
Ci timp de cinci ani.
A coborât privirea.
— Mama mea…
— Mama ta m-a tratat ca pe o servitoare.
Fratele tău ca pe o secretară.
Iar tu mă sunai doar ca să mă întrebi dacă ei sunt bine.
Niciodată dacă sunt bine eu.
În încăpere s-a lăsat liniștea.
Atunci a intrat bunicul meu.
S-a uitat lung la Alexandru.
— Tinere…
o companie poate fi salvată.
Încrederea unei femei…
mult mai greu.
Alexandru s-a întors spre mine.
Avea lacrimi în ochi.
— Nu vreau banii voștri.
Nu vreau firma.
Vreau doar o șansă.
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
Apoi am răspuns.
— Dacă mă respectai atunci când nu știai cine sunt…
astăzi n-ai fi avut nevoie să afli.
L-am condus până la ușă.
Înainte să plece, i-am întins ceva.
Era o floare de floarea-soarelui.
Singura pe care o salvasem din buchetul aruncat la aeroport.
A privit-o uimit.
— De ce mi-o dai?
Am zâmbit.
— Ca să-ți amintească faptul că uneori pierzi cel mai valoros om din viața ta nu când apare altcineva…
ci când încetezi să-l vezi pe cel care a fost lângă tine tot timpul.
Alexandru a plecat fără să mai spună nimic.
L-am privit ieșind pe poartă.
Nu mai simțeam furie.
Doar liniște.
În ziua aceea nu am pierdut un logodnic.
Am câștigat înapoi femeia care, timp de cinci ani, uitase că merită să fie iubită și respectată.