Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas câteva secunde lângă fereastră, fără să respir.
Mașina neagră era oprită chiar în fața porții.
Ana stătea în spatele meu, cu ambele mâini pe burtă.
— Câți sunt? am întrebat.
— Nu știu.
— Cine sunt?
— Familia lui.
O portieră s-a închis.
Apoi încă una.
M-am întors spre ea.
— Acum îmi spui tot.
Ana și-a șters repede lacrimile.
— Tatăl copilului se numește Mihai. Am fost împreună aproape doi ani. Părinții lui n-au fost niciodată de acord cu mine. Au bani, relații… iar eu, pentru ei, n-am fost suficient de bună.
S-a auzit o bătaie puternică în poartă.
Ana a tresărit.
— Mihai știe de copil?
— Da. Și îl vrea.
— Atunci unde este?
— În Germania. Lucrează acolo de câteva luni. Tatăl lui l-a convins să plece, spunând că așa ne vom putea strânge bani pentru casă.
Altă bătaie.
Mai puternică.
— Și după ce a plecat?
Ana și-a coborât privirea.
— Au început să vină la mine.
Mai întâi îi oferiseră bani ca să dispară din viața lui Mihai.
Ana refuzase.
Apoi îi spuseseră că băiatul lor nu se va întoarce niciodată la ea.
Când nici asta nu funcționase, amenințările deveniseră tot mai urâte.
— Mi-au spus să renunț la copil.
M-am uitat la burta ei.
— Iar Mihai știe ce fac părinții lui?
— Nu. Mi-au luat telefonul. Mi-au spus că dacă îl caut, o să-mi pară rău.
— Cum ai ajuns aici?
— Am fugit azi-dimineață. Am mers cu un autobuz cât am avut bani, apoi pe jos. Când a început ploaia, am văzut gospodăria dumneavoastră și m-am ascuns.
Din curte s-a auzit un glas:
— Bună seara! Deschideți, vă rog!
Am aprins lumina din pridvor și am ieșit.
Ana a încercat să mă oprească.
— Nu!
— Tu rămâi înăuntru.
La poartă erau doi bărbați.
Unul avea aproape 60 de ani, îmbrăcat mult prea elegant pentru ulița noastră. Celălalt era mai tânăr.
— Dumneavoastră sunteți proprietara? m-a întrebat primul.
— Depinde cine întreabă.
— Căutăm o fată. Ana.
— Și de ce credeți că este aici?
Bărbatul a zâmbit.
— Nu vrem probleme. Este o chestiune de familie.
— Dacă era familie, nu se ascundea însărcinată sub cotețul meu.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Doamnă, nu cunoașteți situația.
— Cunosc suficient.
— Fata trebuie să vină cu noi.
— Fata are 25 de ani. Nu „trebuie” să meargă nicăieri.
Bărbatul mai tânăr a făcut un pas spre poartă.
— Deschideți.
— Nu.
— Nu vă băgați în lucruri care nu vă privesc.
Am băgat mâna în buzunarul șorțului și am scos telefonul.
— Prea târziu.
Cel mai în vârstă s-a uitat la telefon.
— Ce faceți?
— Ce trebuia să fac din prima clipă.
Sunasem deja la 112.
Nu eram vreo eroină și nici nu aveam de gând să mă lupt cu doi bărbați la poartă.
Dar era casa mea.
Și în casa mea se refugiase o femeie speriată.
— Poliția este pe drum, le-am spus. Dacă aveți dreptate și fata vă aparține cum spuneți, le explicați dumnealor.
— Nu am spus că ne aparține.
— Foarte bine. Atunci suntem de acord măcar asupra unui lucru.
Bărbații s-au privit.
Cel mai tânăr a murmurat ceva.
Apoi s-au întors spre mașină.
— Nu se termină aici, a spus celălalt.
— Sper că nu. Pentru că și fata are multe de povestit.
Au plecat.
Când am intrat în bucătărie, Ana era pe scaun și plângea.
— V-am spus că vă aduc necazuri.
M-am așezat în fața ei.
— Ascultă-mă bine. De azi înainte nu mai fugi.
— Dar…
— Ai un copil de adus pe lume. Dacă oamenii aceia te amenință, mergem la poliție. Dacă ai nevoie de avocat, găsim. Dacă trebuie să-l contactezi pe Mihai, îl contactezi. Dar nu mai dormi prin șanțuri și cotețe de frica lor.
Ana mă privea de parcă îi vorbeam într-o limbă străină.
— De ce faceți toate astea pentru mine?
Am tăcut.
Poate pentru că și eu avusesem o fată.
O chema Cristina.
Murise la numai câteva ore după naștere.
Nu vorbeam aproape niciodată despre ea.
După aceea îl avusesem pe băiatul meu, care acum trăia cu familia lui la București.
Dar există dureri care nu dispar doar pentru că trec patruzeci de ani.
M-am uitat la Ana.
— Pentru că uneori omul ajunge exact la ușa la care trebuie.
În seara aceea, polițiștii au venit și au discutat cu Ana.
În zilele următoare, lucrurile au început să se limpezească.
Cu ajutorul lor și al unei asistente sociale, Ana a reușit să ia legătura cu Mihai.
N-am să uit niciodată momentul.
Stătea la masa mea, cu telefonul la ureche.
Când i-a auzit vocea, a început să plângă.
— Mihai?
Nu știu ce i-a spus el.
Dar Ana și-a acoperit gura cu mâna.
— Nu, sunt bine… Copilul este bine.
Apoi:
— Nu, Mihai. Nu am plecat de lângă tine. Tatăl tău te-a mințit.
Mihai nu știa nimic.
Părinții îi spuseseră că Ana îl părăsise și că nu mai voia să audă de el.
S-a întors în România câteva zile mai târziu.
Când a intrat în curtea mea și a văzut-o pe Ana pe prispă, s-a oprit.
Ea s-a ridicat.
Niciunul nu spunea nimic.
Apoi Mihai a văzut burta.
Și a început să plângă.
— E băiat, i-a spus Ana.
Mihai a traversat curtea și a îmbrățișat-o.
Eu m-am întors spre găini.
Unele lucruri nu au nevoie de spectatori.
Mihai nu și-a iertat părinții peste noapte.
Nici Ana.
Dar pentru prima dată, adevărul nu mai putea fi controlat de alții.
Ana a rămas la mine.
Mihai venea aproape zilnic.
A reparat gardul, apoi acoperișul cotețului.
— Ăsta a salvat doi oameni, mi-a spus într-o zi.
— Trei, l-am corectat.
A zâmbit.
Două luni mai târziu, într-o dimineață de toamnă, Ana a început să aibă contracții.
Am ajuns cu ea la spital înaintea lui Mihai.
Câteva ore mai târziu s-a născut un băiețel sănătos.
L-au numit Petru.
Când mi-au spus numele, am rămas fără cuvinte.
— De ce Petru?
Ana mi-a strâns mâna.
— Pentru că așa îl chema pe soțul dumneavoastră.
Am întors capul ca să nu mă vadă plângând.
— Fata mamii…
— Dacă nu erați dumneavoastră, nu știu unde eram acum.
După ce au ieșit din spital, le-am spus că pot rămâne la mine până își pun viața în ordine.
Au rămas mai mult decât credeam.
Și, culmea, nu m-a deranjat deloc.
Casa care fusese tăcută trei ani s-a umplut din nou de pași.
De biberoane pe masă.
De haine mici puse la uscat.
De plâns la trei dimineața.
De râsete.
Uneori îl luam pe Petru în brațe și mă așezam pe banca din fața casei.
Într-o asemenea după-amiază, Ana s-a așezat lângă mine.
— Vă mai gândiți la seara aceea?
Am privit spre coteț.
— Uneori.
— Dacă nu ieșeați să vedeți ce au găinile?
Am zâmbit.
— Atunci probabil făceau gălăgie până ieșeam.
Ana a râs.
Apoi și-a sprijinit capul de umărul meu.
Am privit copilul dormind.
În noaptea aceea de furtună crezusem că deschid ușa unei străine pentru câteva ore.
Nu știam că deschideam ușa unei familii.
Și poate că asta este una dintre ciudățeniile vieții:
uneori, tocmai când crezi că ai rămas fără nimeni, cineva apare la ușa ta având nevoie de ajutor.
Îl primești crezând că tu îl salvezi.
Iar după o vreme descoperi că, fără să-ți dai seama, și el te-a salvat pe tine.