Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Alexandru a rămas câteva clipe lângă mașină.
Prin fereastra mică o vedea pe Andreea lucrând pe podea, alături de băiat.
Din bucățile de carton construise ceva ce semăna cu un raft.
Dar când s-a apropiat puțin, a înțeles că nu era singurul.
Pe un perete întreg se aflau rafturi făcute din cutii întărite și lipite cu grijă. Pe ele erau zeci de cărți vechi, caiete, dicționare și manuale.
Băiatul a ridicat o carte și i-a arătat ceva Andreei.
Ea a zâmbit și l-a îmbrățișat.
Alexandru s-a simțit brusc ca un intrus.
Era gata să se întoarcă la mașină când Andreea a privit spre fereastră.
L-a văzut.
A încremenit.
Câteva secunde mai târziu a ieșit în curte.
— Domnule Ionescu?
În vocea ei nu era bucurie.
Era rușine.
— M-ați urmărit?
Alexandru și-a coborât privirea.
— Da. Și îmi pare rău. N-ar fi trebuit.
Andreea și-a strâns brațele în jurul trupului.
— Acum ați aflat. Puteți să le spuneți și celorlalți de ce femeia de serviciu fură gunoiul firmei.
— Nu furi nimic.
— Pentru ei tot am săracă rămân.
Alexandru a privit spre casă.
— Cine este băiatul?
Expresia Andreei s-a schimbat imediat.
— Fratele meu, Nicu. Are nouă ani.
Părinții lor muriseră cu câțiva ani în urmă, iar Andreea rămăsese singura persoană care putea avea grijă de el și de bunica lor.
Salariul abia ajungea pentru mâncare, facturi și medicamente.
Dar Andreea avea o obsesie.
Nicu trebuia să învețe.
— E foarte bun la școală, a spus ea. Mai ales la matematică. Vrea să ajungă inginer.
A zâmbit trist.
— Eu n-am putut să termin facultatea. Dar el o s-o termine.
Alexandru s-a uitat din nou prin fereastră.
— Și cutiile?
— Prima dată am făcut un raft pentru că nu aveam unde să-i pun cărțile. Apoi încă unul. După aceea am început să întăresc și partea din spate a peretelui. Când plouă tare, mai intră apă.
Alexandru n-a știut ce să răspundă.
În compania lui, sute de cutii ajungeau lunar la gunoi.
Pentru Andreea, fiecare dintre ele putea deveni o bucată de mobilă, un raft sau o protecție împotriva frigului.
— Pot să vă ofer niște bani.
Andreea l-a privit imediat.
— Nu.
Răspunsul a venit atât de repede, încât Alexandru a rămas surprins.
— Nu vreau milă, domnule Ionescu. Vreau doar să muncesc.
În clipa aceea, din casă a apărut Nicu.
— Andreea, ai adus cutiile?
S-a oprit când l-a văzut pe străin.
— Bună seara.
— Bună seara, a răspuns Alexandru.
Băiatul s-a apropiat de sora lui.
— Asta e pentru raftul nou?
Andreea i-a întins una dintre cutii.
— Asta e mai groasă. O păstrăm pentru cărțile mari.
Nicu a luat-o de parcă primise un cadou.
Atunci Alexandru a înțeles că nu putea rezolva totul scoțând portofelul.
A doua zi, Andreea a fost chemată la etajul conducerii.
Când a intrat în biroul lui Alexandru, era convinsă că urma o conversație stânjenitoare despre seara precedentă.
— Ia loc, te rog.
— Prefer să stau în picioare.
Alexandru n-a insistat.
— M-am gândit la ce mi-ai spus. Nu vrei milă. Și ai dreptate.
A împins spre ea un dosar.
Andreea nu l-a atins.
— Ce este?
— O propunere.
Compania avea un program mic de responsabilitate socială pe care Alexandru îl considera, până atunci, mai mult o formalitate.
Acum voia să-l schimbe.
În cartierul Andreei existau mulți copii care nu aveau acasă nici măcar un loc potrivit unde să-și facă temele.
— Vreau să amenajăm un centru de lectură și studiu, i-a spus. Cu cărți, calculatoare și mese. Gratuit pentru copiii din zonă.
Andreea îl privea fără să clipească.
— Și eu ce legătură am?
— Vreau să mă ajuți să-l facem.
A râs scurt, neîncrezătoare.
— Eu spăl podelele în firma dumneavoastră.
— Și din lucrurile pe care noi le aruncăm tu ai construit o bibliotecă pentru fratele tău.
Alexandru s-a aplecat ușor spre ea.
— Eu știu să găsesc bani pentru un proiect. Tu știi pentru cine trebuie făcut.
Pentru prima dată, Andreea nu a avut un răspuns.
— Nu am studii pentru a conduce un centru.
— Atunci vei începe prin a ne ajuta să-l organizăm. Iar dacă vrei să înveți mai mult, compania îți va plăti cursurile necesare. Nu este un cadou. Este o oportunitate de muncă.
Ochii Andreei s-au umplut de lacrimi.
Dar a pus o condiție:
— Dacă îl facem, nu vreau numele meu pe pereți și nici fotografii cu mine pentru reclamă.
Alexandru a zâmbit.
— De acord.
Trei luni mai târziu, într-un spațiu modest aflat la câteva străzi de casa ei, s-a deschis centrul.
În prima după-amiază au venit doisprezece copii.
După o lună erau peste patruzeci.
Nicu era aproape zilnic acolo.
Își făcea temele la o masă adevărată, înconjurat de cărți pe care putea să le ia singur de pe raft.
Andreea continua să muncească, dar nu mai făcea curățenie.
Începuse cursurile plătite de companie și lucra acum în programul social al firmei, ocupându-se chiar de proiectul pe care îl inspirase fără să știe.
Într-o seară, Alexandru a venit la centru și a găsit-o aranjând niște cărți.
Lângă ușă era o cutie goală.
— Pe asta n-o mai arunci? a întrebat el zâmbind.
Andreea a luat cutia și a netezit instinctiv unul dintre colțuri.
— Niciodată nu știi când îți trebuie.
Au râs amândoi.
Dar Andreea a păstrat-o.
Mai târziu, a transformat-o într-o cutie în care copiii lăsau cărțile pe care voiau să le doneze altora.
Pe ea, Nicu a lipit o foaie pe care scrisese:
„De aici a început totul.”
Andreea n-a dezlipit-o niciodată.
Pentru că era adevărat.
Pentru oamenii dintr-o clădire luxoasă, fuseseră doar niște cutii goale.
Pentru ea, fuseseră rafturile pe care fratele ei își ținea viitorul.
Iar uneori, lucrurile pe care unii oameni le aruncă fără să le privească sunt exact lucrurile din care altcineva încearcă să-și construiască o viață.