Am rămas câteva clipe nemișcat, cu privirea lipită de acele cuvinte. Simțeam că lumea din jurul meu dispăruse. Era imposibil. Irina murise în urmă cu zece ani. Atunci cine putea să fi lăsat acea cutie?
— Tată, ce s-a întâmplat? a întrebat una dintre fete din pragul ușii.
Am ascuns instinctiv eticheta în palmă.
— Intrați puțin în casă. Vreau să verific ceva.
Le-am rugat să mă aștepte în sufragerie și am dus cutia în bucătărie. Mama și sora mea încă strângeau ultimele farfurii după petrecere. Când au văzut expresia de pe chipul meu, au înțeles imediat că se întâmplase ceva.
— Cristi, ce ai pățit? a întrebat mama.
Fără să spun un cuvânt, le-am întins cartonașul.
Mama a încremenit.
— Dumnezeule…
Sora mea a luat biletul și l-a privit atent.
— Scrisul… seamănă perfect cu al Irinei.
Și eu observasem același lucru. Literele rotunjite, felul în care scria majusculele, chiar și mica înclinație a rândurilor. Era imposibil să nu recunosc scrisul femeii pe care o iubisem.
Am desfăcut încet fundița.
Înăuntru se aflau trei cutiuțe identice, împachetate în aceeași hârtie elegantă, și un plic mai mare pe care era scris simplu:
„Pentru soțul meu.”
Mâinile îmi tremurau atât de tare încât cu greu am reușit să deschid plicul.
Pe prima pagină era data.
Cu două săptămâni înainte ca Irina să nască.
Am început să citesc cu glas tare.
**„Dragul meu,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că fetele noastre au împlinit deja zece ani.
Sper din tot sufletul că sunt sănătoase, că râd mult și că au moștenit bunătatea ta.
Poate că această scrisoare nu va fi niciodată necesară. Dar, de când am aflat că vom avea tripleți, simt nevoia să las câteva lucruri în urmă. Nu pentru că mi-e frică, ci pentru că orice mamă își dorește ca, indiferent ce s-ar întâmpla, copiii ei să știe cât de mult au fost iubiți încă înainte să se nască.”**
Lacrimile îmi încețoșaseră privirea.
Am continuat cu greu.
**„Dacă viața a avut alte planuri pentru mine, vreau să-ți cer un singur lucru.
Nu trăi în vinovăție.
Crește-le cu aceeași iubire cu care știu că m-ai iubit pe mine.
Vor avea nevoie de tine mai mult decât îți imaginezi.
Și spune-le, din partea mea, că le-am iubit din prima clipă în care le-am auzit inimile bătând.”**
Nu mai puteam citi.
Mama plângea în liniște.
Sora mea își ștergea ochii fără să spună nimic.
Pe ultima pagină era explicația care lămurea tot misterul.
Irina îi încredințase cutia celei mai bune prietene din facultate, Ana, rugând-o să o păstreze și să o aducă fetelor exact la aniversarea lor de zece ani, indiferent unde s-ar afla.
Ana plecase din România la scurt timp după înmormântare și pierdusem orice legătură cu ea.
Dar își respectase promisiunea.
Fără să ne deranjeze.
Fără să ceară explicații.
Fără să aștepte mulțumiri.
Am chemat fetele în sufragerie.
Le-am spus că mama lor le pregătise un cadou cu mult înainte să se nască.
La început au crezut că glumesc.
Când au văzut scrisul și fotografia Irinei pusă lângă scrisoare, au rămas fără cuvinte.
Am desfăcut împreună cele trei pachete.
În fiecare se afla câte o scrisoare personală.
Irina le scrisese separat, deși nici măcar nu le cunoscuse.
Fiecare începea diferit.
„Pentru fiica mea cea curajoasă…”
„Pentru fiica mea cu suflet bun…”
„Pentru fiica mea care va aduce lumină oriunde va merge…”
Nu știa care dintre ele va deveni fiecare.
Le scrisese astfel încât fiecare copil să poată găsi în acele rânduri curajul de care avea nevoie.
Alături de scrisori se afla câte un medalion de argint.
Pe spate era gravată data nașterii și un singur cuvânt.
„Iubită.”
Fetele au citit în tăcere.
Cea mai mică dintre ele a izbucnit prima în plâns.
— Tata… chiar s-a gândit la noi înainte să ne cunoască?
Am îngenuncheat lângă ele și le-am luat în brațe.
— În fiecare zi. Voi ați fost cea mai mare bucurie din viața ei.
Atunci mama mea a mărturisit ceva ce păstrase în suflet timp de zece ani.
— Cu câteva zile înainte să nască, Irina mi-a spus că pregătește o surpriză pentru viitor. Mi-a cerut doar să nu încerc niciodată să aflu ce este și să am încredere că, într-o zi, veți primi răspunsurile de care aveți nevoie.
În seara aceea am ieșit cu toții în curte.
Baloanele încă se legănau ușor în bătaia vântului.
Luminițele de la petrecere luminau discret grădina.
Fetele și-au pus medalioanele la gât și au rămas câteva minute privind cerul.
— Mulțumim, mamă… a șoptit una dintre ele.
În clipa aceea am simțit, pentru prima dată după zece ani, că durerea nu mai era singurul lucru care mă lega de Irina.
Rămăsese și recunoștința.
Poate că nu le putuse vedea făcând primii pași, mergând în prima zi de școală sau suflând în lumânările de pe tort.
Dar le lăsase ceva ce avea să le însoțească toată viața.
Dovada că iubirea unei mame nu începe în ziua nașterii și nici nu se sfârșește odată cu ultima ei respirație.
Uneori, ea găsește o cale să ajungă la copiii ei chiar și după mulți ani.