Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cristina, nu închide! S-a întâmplat ceva cu Mihai!
M-am ridicat atât de repede de la masă încât aproape am răsturnat ceașca.
— Ce s-a întâmplat?
— S-a lovit la mână. A vrut să taie niște lemne pentru foc și toporul i-a alunecat. Nu pare foarte grav, dar sângerează și trebuie să mergem la spital.
Toată satisfacția pe care o simțisem până atunci a dispărut.
— Puneți un prosop curat și apăsați pe rană. Plecați imediat. Vin și eu.
Alina s-a ridicat fără să-i spun nimic.
— Te duc eu.
Pe drum mi-am imaginat toate nenorocirile posibile.
Eram furioasă pe Mihai, dar era soțul meu. Nu-mi doream să pățească nimic.
Când am ajuns la spital, l-am găsit pe un scaun, cu mâna bandajată și cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
Nu era furios.
Era rușinat.
Din fericire, rana nu fusese gravă. Avea nevoie de câteva copci și urma să stea o perioadă cu mâna menajată.
— Ești bine? l-am întrebat.
— Da.
Apoi, după câteva secunde:
— Am fost un prost.
Am crezut că vorbește despre topor.
— Data viitoare ai mai multă grijă.
— Nu despre asta vorbesc.
M-am uitat la el.
Radu și Laura erau câțiva metri mai încolo. Când au văzut că discutăm, s-au îndepărtat.
Mihai și-a lăsat privirea în jos.
— Am ajuns acolo și nu știam de unde să încep.
— La ce?
— La nimic. Nu știam unde sunt lucrurile. Nu știam cum pornești boilerul. Nu știam ce trebuie făcut înainte să vină lumea. Nici măcar unde ții condimentele.
A râs amar.
— Am cumpărat carne de sute de ori și eram convins că asta înseamnă că „facem grătar”.
N-am spus nimic.
— Am ars prima tură. Copiii întrebau când mâncăm. Radu încerca să facă focul. Laura căuta farfurii. Bucătăria arăta de parcă trecuse furtuna prin ea.
— Și?
Mihai m-a privit.
— Și atunci mi-am dat seama că exact asta faci tu de fiecare dată.
A urmat o tăcere.
— Numai că atunci când o faci tu, eu nu observ nimic. Pentru mine, totul este pur și simplu gata.
Pentru prima dată în doisprezece ani, auzeam din gura lui exact lucrul pe care încercasem să i-l explic de atâtea ori.
— Mihai, eu nu m-am supărat că vine familia ta.
— Știu.
— M-am supărat că tu hotărăști și eu execut. Tu spui „vin ai mei”, iar din secunda aia eu am de muncă o zi întreagă. Și nici măcar nu mă întrebi dacă sunt obosită, dacă am altceva de făcut sau dacă pur și simplu nu am chef.
A dat din cap.
— Știu acum.
— Nu, acum ai văzut o singură zi.
— Mi-a ajuns.
Atunci s-a apropiat Laura.
Părea stânjenită.
— Cristina, pot să-ți spun ceva?
— Sigur.
— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus la telefon.
Am rămas surprinsă.
— Când am zis că ne bazam pe tine… mi-am dat seama după aceea cum a sunat.
S-a uitat spre Mihai.
— Și eu am venit de fiecare dată și m-am așezat la masă. Te-am întrebat dacă te ajut abia după ce aproape terminaseși tot.
A zâmbit jenată.
— Azi am înțeles câtă muncă era în spatele weekendurilor alea „relaxante”.
Nu mă așteptasem la asta.
— Nu vreau să nu mai veniți, i-am spus. Vreau doar să nu mai fiu singura care muncește când veniți.
— Corect.
Când am ieșit din spital, Radu a luat cheile mașinii.
— Eu îl duc pe Mihai acasă.
— La București? am întrebat.
— Nu. Înapoi la țară.
Mihai s-a uitat surprins la el.
— Ce să facem acolo?
Radu a început să râdă.
— Să strângem dezastrul pe care l-am făcut. Doar nu credeai că vine Cristina să spele după noi.
Pentru prima dată în tot weekendul, am râs și eu.
M-am întors la Alina.
— Mergem?
— Unde?
M-am uitat la ceas.
Era abia după-amiază.
— La cafeaua aia pe care n-am terminat-o.
În seara aceea am ajuns acasă târziu.
Mihai nu era încă acolo.
A apărut după aproape două ore, obosit, cu mâna bandajată și cu o sacoșă în cealaltă.
A pus-o pe masă.
— Ce-i asta?
— Mâncare.
Am ridicat o sprânceană.
— Ai gătit?
— Nu exagera. Am cumpărat.
Am râs.
Apoi a devenit serios.
— Cristina, îmi pare rău.
— Pentru weekend?
— Pentru toate weekendurile.
Asta era altceva.
S-a așezat în fața mea.
— Cred că am ajuns să consider normal faptul că tu faci tot. Și când ai refuzat, prima mea reacție a fost să mă enervez că nu-ți mai faci „treaba”.
A făcut semnul ghilimelelor cu mâna sănătoasă.
— Numai că nu era treaba ta. Era comoditatea mea.
Am simțit cum mi se mai duce din furie.
Nu toată.
Dar suficient cât să-l ascult.
— De acum înainte, dacă vreau să invit pe cineva, discutăm înainte.
— Da.
— Și dacă vin musafiri, nu înseamnă că eu devin personalul casei.
— Da.
— Și nu-mi mai spui niciodată „să fie totul gata când ajungem”.
A zâmbit puțin.
— Pe asta cred că am învățat-o.
Weekendul următor am mers din nou la casa de la țară.
Doar noi doi.
Când am coborât din mașină, Mihai a deschis portbagajul.
— Tu ce faci? l-am întrebat.
— Eu descarc. Tu descuie.
După câteva minute a venit după mine în bucătărie.
— Unde sunt cartofii?
M-am uitat la el.
— Serios?
S-a oprit.
Apoi a început să râdă.
— În beci. Știu. Am învățat.
Mai târziu am stat amândoi pe prispă, cu două cafele.
Pentru prima dată după foarte mult timp, casa aceea de la țară chiar mi s-a părut un loc de odihnă.
Nu pentru că nu mai aveam nimic de făcut.
Ci pentru că nu mai trebuia să fac totul singură.
Iar peste două săptămâni, când Mihai m-a întrebat:
— Ce zici, îi chemăm pe Radu și Laura sâmbătă?
Am zâmbit.
Nu pentru că voiam neapărat musafiri.
Ci pentru cele două cuvinte pe care, până atunci, uitase aproape întotdeauna să mi le spună:
— Ce zici?