Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Sorin a rămas cu ochii în cutie.
Înăuntru era o perucă veche, păstrată cu grijă, și fotografia a doi adolescenți care zâmbeau unul lângă altul.
A luat fotografia cu mâini tremurânde.
— De unde ai asta?
M-am așezat în fața lui.
— Uită-te bine la fată.
Sorin a apropiat fotografia.
Aveam 15 ani acolo. Eram mult mai slabă, cu obrajii trași de tratament și cu peruca pe cap.
Lângă mine era el.
La 16 ani.
Cu părul tuns foarte scurt.
Sorin a ridicat încet privirea.
— Adriana…?
Am zâmbit cu ochii deja umezi.
— În sfârșit.
Și atunci m-a recunoscut.
Și-a dus mâna la gură.
— Doamne… Tu ești Adriana?
Am dat din cap.
S-a ridicat și m-a îmbrățișat atât de repede încât cutia aproape i-a căzut din poală.
— Nu-mi vine să cred… Nu-mi vine să cred că ești tu!
Pentru câteva secunde am fost din nou doi adolescenți.
Eu, fata care credea că nu va mai avea niciodată curajul să intre într-o sală de clasă.
El, băiatul care hotărâse că nu mă va lăsa să trec singură prin asta.
— Ai păstrat-o? a întrebat privind peruca.
— Douăzeci și cinci de ani.
Sorin a atins-o cu vârful degetelor.
Și atunci amintirile s-au întors.
Când aveam 15 ani și tratamentul îmi luase părul, refuzam să ies din casă fără o căciulă trasă până aproape de sprâncene.
La școală, unii colegi nu știau cum să vorbească cu mine.
Alții mă priveau cu milă.
Sorin era singurul care se purta exact ca înainte.
Într-o zi mi-am dat seama că nu se mai tundea.
— Ce faci cu părul ăla? l-am întrebat.
— Îl cresc.
— De ce?
— O să vezi.
Luni întregi l-a lăsat să crească.
Unii băieți râdeau de el.
Îi spuneau să se tundă.
Sorin ridica din umeri.
Aproape un an mai târziu a venit la mine cu o surpriză.
Își tăiase părul.
Îl donase pentru ca din el să fie realizată o perucă pentru mine.
Când mi-am pus-o prima dată, am plâns.
Nu pentru că aveam din nou păr.
Ci pentru că un băiat de 16 ani acceptase luni întregi glume și priviri doar ca eu să mă simt din nou puțin mai aproape de fata care fusesem.
— Mi-ai schimbat viața, Sorin.
A dat din cap.
— Eram copii.
— Tocmai. Și totuși ai înțeles ceva ce mulți adulți nu înțeleg niciodată.
Sorin și-a șters ochii.
Apoi privirea i s-a dus spre ușa salonului Marei.
— Acum înțelegi de ce sunt aici.
— Da.
A rămas tăcut.
— Mara nu mai vrea să-și vadă colegii.
Mi-am ridicat privirea.
— De ce?
Mi-a povestit.
În timpul tratamentului, Mara își pierduse părul și începuse să poarte eșarfe.
Într-o zi, cineva o fotografiase fără eșarfă și poza ajunsese între câțiva colegi.
Apăruseră glume.
Comentarii.
Priviri pe care o fată de 17 ani nu ar trebui să fie obligată să le suporte tocmai într-un asemenea moment.
Mara se închisese în ea.
Nu mai voia să participe nici măcar la festivitatea de absolvire.
— Spune că toți se vor uita la ea, mi-a spus Sorin. Și nu știu cum s-o conving că nu trebuie să se ascundă.
M-am uitat spre cutie.
— Poate n-ar trebui s-o convingi tu.
Sorin m-a privit nedumerit.
— Lasă-mă să vorbesc cu ea.
În după-amiaza aceea am intrat în salonul Marei.
Nu i-am ținut discursuri.
Nu i-am spus că trebuie să fie puternică.
M-am așezat lângă ea și i-am arătat fotografia.
— Cine e? m-a întrebat.
— Eu.
A privit-o mai atent.
— Și băiatul?
Am zâmbit.
— Tatăl tău.
Mara aproape s-a ridicat din pat.
— Tata?!
Am râs.
— Da. Cu ceva mai mult păr decât are acum.
Pentru prima dată am văzut-o zâmbind.
Apoi i-am povestit tot.
Despre boala mea.
Despre frica de a mă întoarce la școală.
Despre felul în care mă ascundeam.
Și despre adolescentul care își lăsase părul să crească aproape un an pentru mine.
Mara a rămas cu fotografia în mâini.
— Tata a făcut asta?
— Da.
— Nu mi-a spus niciodată.
— Probabil pentru că el nu credea că făcuse ceva extraordinar.
Mara a privit mult timp fotografia.
— Și ție nu ți-a mai fost rușine?
Am răspuns sincer:
— Ba da. Mult timp. Curajul nu înseamnă că într-o dimineață nu-ți mai este frică. Înseamnă că uneori ieși pe ușă chiar dacă încă îți este.
A tăcut.
— Oamenii s-au uitat la tine?
— Sigur.
— Și ce-ai făcut?
— Mi-am văzut de drum.
Am arătat spre fotografia tatălui ei.
— Și am avut lângă mine un prieten care mi-a amintit că părul meu nu era lucrul cel mai important la mine.
Mara și-a mușcat buza.
— Tata e cam fraier.
Am început să râd.
Din ușă s-a auzit vocea lui Sorin:
— Aud foarte bine.
Mara a râs.
Sorin a rămas nemișcat.
Cred că nu-și mai auzise fiica râzând așa de multă vreme.
Câteva săptămâni mai târziu, Mara a ieșit din spital.
Iar în dimineața festivității de absolvire am primit un mesaj de la Sorin:
„Vii?”
Am mers.
Mara ne aștepta în fața clădirii.
Purta o rochie simplă și elegantă și o eșarfă frumoasă pe cap.
Era emoționată.
Dar era acolo.
Sorin stătea lângă ea.
Când m-a văzut, Mara mi-a făcut semn.
— Adriana!
Am venit spre ei.
— Ești pregătită?
A tras aer în piept.
— Nu.
Apoi a zâmbit.
— Dar intru oricum.
Sorin s-a uitat spre mine.
N-a trebuit să spună nimic.
În ochii lui era suficient.
Cu 25 de ani în urmă, un adolescent făcuse un gest care mă ajutase să-mi recapăt curajul.
Nu ceruse nimic în schimb.
Probabil nici nu-și imaginase că ne vom mai întâlni vreodată.
Dar viața ne pusese din nou față în față exact când fiica lui avea nevoie să audă povestea.
Înainte să intrăm, Mara s-a întors spre tatăl ei.
— Tată?
— Da?
— După ce îmi crește părul la loc… vreau să-l las lung.
Sorin a zâmbit.
— Cât de lung?
— Destul.
Am înțeles amândoi.
Mara voia să-l doneze mai departe.
Atunci mi-am dat seama că binele nu se întoarce întotdeauna la omul care l-a făcut în forma în care te-ai aștepta.
Uneori trec 25 de ani.
Uneori ajunge la copilul lui.
Și alteori merge mai departe, de la un om la altul, mult după ce primul gest a fost aproape uitat.