Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mihai i-a smuls pachetul din mână lui Răzvan.
Totul s-a întâmplat atât de repede, încât am tresărit.
Răzvan a rămas cu mâna ridicată și s-a uitat la el uluit.
— Ce naiba faci?
Mihai nu i-a răspuns.
A venit spre mine și mi-a întins pachetul.
— Îmi pare rău, Andreea.
L-am privit fără să înțeleg.
— Pentru ce?
— Pentru că am stat aici și l-am lăsat să ajungă atât de departe.
În sufragerie se făcuse o liniște apăsătoare.
Răzvan a râs forțat.
— Doamne, Mihai, calmează-te. Era o glumă. Nu trebuie să te transformi acum în apărătorul ei.
Mihai s-a întors spre el.
— Nu glumeai. O umileai.
Zâmbetul lui Răzvan a dispărut.
— Este soția mea.
— Exact. Este soția ta.
Mihai nici măcar nu ridicase vocea.
— Femeia asta a purtat trei copii în același timp. Copiii tăi. Iar tu ai intrat în lucrurile ei personale, ai luat ceva despre care știai că o face să se simtă vulnerabilă și l-ai arătat unei camere pline de oameni ca să râdem de ea.
Răzvan și-a încrucișat brațele.
— Nu știi despre ce vorbești.
Atunci Mihai și-a scos telefonul.
— Ba da. Din păcate, știu foarte bine.
A deschis o fotografie și i-a arătat-o.
Era soția lui, Alina, împreună cu fetița lor.
— După ce s-a născut Mara, Alina a trecut aproape doi ani prin aceeași problemă.
M-am uitat imediat spre el.
O cunoșteam pe Alina de ani întregi.
Nu știusem niciodată.
— A făcut recuperare, a mers la consultații și au fost luni întregi în care îi era teamă până și să strănute sau să râdă în public, a continuat Mihai. Știi ce am făcut eu?
Răzvan tăcea.
— Am mers cu ea când avea nevoie. Am stat cu copilul. Am ascultat-o. Și, mai ales, n-am povestit prietenilor mei lucrurile pe care soția mea mi le spusese în intimitate.
Unul dintre ceilalți bărbați și-a lăsat privirea în jos.
Altul a murmurat:
— Are dreptate, Răzvan. Ai mers prea departe.
Soțul meu s-a înroșit.
— Serios? Acum vă întoarceți toți împotriva mea pentru o glumă?
Mihai a clătinat din cap.
— Problema este că încă îi spui „glumă”.
Țineam pachetul la piept.
Și atunci s-a întâmplat ceva.
Rușinea pe care o simțisem până în acel moment a început să dispară.
În locul ei a venit furia.
M-am uitat la masa pe care o pregătisem pentru prietenii lui.
La farfuriile pe care le strânsesem.
La omul pentru care trecusem printr-o sarcină cu tripleți și care acum stătea în fața mea supărat că nimeni nu-i mai aprecia gluma.
— Plecați.
Toți s-au uitat spre mine.
— Andreea… a început unul dintre ei.
— Nu voi. Toată lumea. Vreau să se termine seara asta.
Mihai a încuviințat primul.
— Sigur.
Bărbații au început să-și ia gecile.
Răzvan mă privea uluit.
— Îi dai afară pe prietenii mei?
— Nu. Pun capăt unei seri în care am fost transformată în glumă în propria mea casă.
Mihai a fost ultimul care a ajuns la ușă.
Înainte să plece, s-a întors spre mine.
— Andreea, să nu-ți fie rușine de tine. N-ai făcut nimic rușinos.
Atunci mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Mulțumesc.
După ce ușa s-a închis, Răzvan a izbucnit:
— Acum ești mulțumită? M-ai făcut să arăt ca un idiot în fața tuturor.
M-am uitat la el nevenindu-mi să cred.
— Eu te-am făcut?
A tăcut.
— Tu ai intrat în dulapul meu. Tu ai luat ceva intim. Tu l-ai arătat prietenilor tăi. Tu ai făcut glumele. Nu eu te-am făcut să arăți într-un anumit fel, Răzvan.
— Bine. Îmi pare rău.
— Nu. Până acum mi-ai spus doar că „era o glumă”.
N-a mai răspuns.
Am urcat în dormitor și am încuiat ușa.
În noaptea aceea, Răzvan a dormit pe canapea.
Dimineața, când am coborât, îl aștepta o cafea rece pe masă.
Nu avea telefonul în mână.
Nu se uita la televizor.
— Putem vorbi?
M-am așezat în fața lui.
— Vorbește.
— Mihai mi-a scris aseară. Mi-a povestit mai multe despre ce a trăit Alina după naștere.
Și-a frecat palmele, fără să mă privească.
— N-am înțeles cât de greu poate fi.
— Ai fi putut să mă întrebi.
— Știu.
— Ți-am explicat de atâtea ori.
— Știu și asta.
A urmat o tăcere lungă.
— Cred că făceam glume pentru că nu știam cum să vorbesc despre problema asta. Mă făcea să mă simt inconfortabil și era mai simplu să râd.
Pentru prima dată, nu încerca să dea vina pe mine.
Dar asta nu ștergea ce făcuse.
— Nu este vorba doar despre pachetul acela, i-am spus. Ți-am mărturisit ceva pentru că aveam încredere în tine. Iar tu ai luat exact lucrul acela și l-ai folosit ca să mă umilești.
Și-a coborât capul.
— Știu.
— Încrederea nu se întoarce pentru că spui „îmi pare rău”.
— Atunci spune-mi ce trebuie să fac.
Am clătinat din cap.
— Nu eu trebuie să-ți fac lista.
În zilele următoare, Răzvan a început, pentru prima dată, să-și asume singur ce făcuse.
Și-a sunat fiecare prieten care fusese în casa noastră și le-a spus clar că el greșise.
Apoi și-a făcut singur o programare la un consilier de cuplu.
— Aș vrea să vii și tu, dacă mai vrei să încercăm.
Am acceptat.
Dar i-am spus un singur lucru:
— Nu merg acolo ca să învăț cum să uit ce ai făcut. Merg ca să văd dacă mai putem construi încrederea pe care ai distrus-o.
— Înțeleg.
Eu, în schimb, am făcut ceva ce amânasem prea mult.
Mi-am făcut programare pentru recuperarea planșeului pelvin.
Nu pentru că Răzvan spusese că trebuia „să-mi rezolv problema”.
Pentru mine.
Pentru confortul meu.
Pentru corpul meu.
Lunile următoare n-au reparat totul ca prin minune.
Au existat discuții grele, zile bune și zile în care îmi revenea în minte imaginea lui Răzvan ținând acel pachet în fața tuturor.
Dar încet, lucrurile au început să se schimbe.
Într-o după-amiază, Mihai și Alina au venit pe la noi.
Bărbații ieșiseră cu copiii, iar eu am rămas câteva minute singură cu Alina.
— Mihai mi-a povestit ce s-a întâmplat, mi-a spus.
Am roșit instinctiv.
Alina mi-a atins brațul.
— Nu. Să nu faci asta.
— Ce?
— Să-ți fie rușine.
A zâmbit.
— După ce am născut-o pe Mara, eram convinsă că sunt singura femeie din lume care trece prin așa ceva.
Am râs încet.
— Exact asta credeam și eu.
— Pentru că nu vorbim despre lucrurile astea.
M-am uitat pe geam.
Răzvan ținea unul dintre tripleți în brațe, iar ceilalți doi se jucau lângă el.
Și atunci am înțeles ceva ce ar fi trebuit să știu de la început.
Corpul meu purtase trei copii.
Îi adusese pe lume.
Trecuse printr-o recuperare grea și încă se vindeca.
Nu corpul meu fusese rușinos în seara aceea.
Nici problema mea.
Rușinos fusese doar felul în care omul în care aveam cea mai mare încredere alesese să mă facă să mă simt pentru ea.