Dorin a rămas nemișcat lângă bar.
În jurul lui, colegii continuau să vorbească, dar el nu mai auzea pe nimeni.
Mă privea.
Nu ca pe femeia pe care o lăsase acasă.
Ci ca pe o străină.
Am mers liniștită spre o masă din spatele sălii.
Nu voiam să demonstrez nimic nimănui.
Voiam doar să nu-mi mai fie rușine de mine.
Abia mă așezasem când o doamnă elegantă s-a apropiat.
— Scuzați-mă… pot să vă întreb ceva?
Am zâmbit.
— Sigur.
— Colierul dumneavoastră este superb. Nu seamănă cu nimic din ce am văzut în magazine. De unde îl aveți?
Mi-am atins instinctiv pietrele albastre.
— L-am făcut eu.
Femeia a rămas surprinsă.
— Dumneavoastră?
Am încuviințat.
— Acum câțiva ani făceam bijuterii handmade. Apoi… viața a luat-o înainte.
— Ar fi păcat să vă opriți.
Și-a întins mâna.
— Sunt Corina Dumitrescu. Am un atelier de design românesc și colaborez cu mai multe galerii.
Aș vrea să văd și alte creații.
Pentru o clipă am crezut că glumește.
Dar privirea ei era sinceră.
— Chiar credeți că ar interesa pe cineva?
Corina a zâmbit.
— Nu bijuteriile atrag oamenii.
Povestea din spatele lor.
Iar dumneavoastră aveți una.
În acel moment, Dorin s-a apropiat.
Avea paharul în mână, dar nu mai părea la fel de sigur pe el.
— Nadia…
Am ridicat privirea.
— Da?
A ezitat.
— N-ai spus că vii.
— Nici tu nu m-ai întrebat dacă vreau să lipsesc.
A rămas fără răspuns.
Corina s-a retras discret.
În jurul nostru se făcuse liniște.
Câțiva colegi ai lui Dorin se uitau spre noi.
Unul dintre ei s-a apropiat zâmbind.
— Dorin, nu ne faci cunoștință?
El a clipit.
— Soția mea… Nadia.
Omul mi-a întins mâna.
— Încântat. Soția mea tocmai îmi spunea că are nevoie de cineva care să-i facă un set asemănător.
Altă doamnă a intervenit imediat.
— Și eu aș purta așa ceva.
În câteva minute, mai multe persoane mă întrebau dacă primesc comenzi.
Nu pentru că eram îmbrăcată frumos.
Ci pentru că vedeau munca mea.
Talentul meu.
Ceva ce uitasem și eu că există.
Dorin m-a tras ușor deoparte.
— Putem vorbi?
L-am urmat pe terasa restaurantului.
Era răcoare.
Luminile orașului se reflectau în apă.
A rămas câteva clipe fără să spună nimic.
— Îmi pare rău.
L-am privit calm.
— Pentru ce?
— Pentru tot.
Nu trebuia să spun ce am spus.
Am zâmbit trist.
— Nu m-au durut doar cuvintele.
M-a durut că le-ai crezut.
A coborât privirea.
— Nu mi-am dat seama când te-ai schimbat.
— Eu nu m-am schimbat.
Doar am încetat să mai am timp pentru mine.
În timp ce tu aveai timp pentru promovări, ieșiri și colegi, eu alergam între grădiniță, școală, cumpărături, teme și facturi.
Nu m-ai întrebat niciodată dacă sunt obosită.
Doar ai observat că nu mai arăt ca la douăzeci și cinci de ani.
Nu a avut ce să răspundă.
În săptămânile care au urmat, am scos din nou cutiile cu mărgele.
Seara, după ce copiii adormeau, lucram câteva ore.
Prima comandă a venit chiar de la Corina.
Apoi încă una.
Și încă una.
În câteva luni aveam mai multe comenzi decât îndrăznisem vreodată să sper.
Radu și Maria mă ajutau să împachetez cutiile.
— Mami, asta pleacă la Cluj!
— Asta merge la Constanța!
Se bucurau de fiecare colet ca și cum ar fi fost al lor.
Și, într-un fel, chiar era.
Pentru că ei mă văzuseră ridicându-mă.
Într-o seară, Dorin a rămas în ușa atelierului improvizat din sufragerie.
M-a privit în tăcere câteva minute.
— Cred că te-am pierdut.
Am ridicat ochii din colierul la care lucram.
— Nu.
Tu ai încetat să mă vezi.
Eu doar m-am regăsit.
A închis încet ușa.
Iar eu mi-am continuat munca.
Cu mâinile liniștite.
Cu sufletul împăcat.
Pentru că adevărata schimbare nu fusese coafura.
Nici rochia.
Nici privirile admirative din restaurant.
Adevărata schimbare fusese că, după mulți ani, femeia din oglindă îmi zâmbea din nou.