Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Vlad ținea dosarul cu ambele mâini.
Citea aceeași pagină pentru a treia oară.
Mama lui nu mai spunea nimic.
— Irina… suma asta este reală?
— Este.
— Dar… ce reprezintă?
M-am așezat liniștită la masă.
— Oferta finală pentru cumpărarea unei părți din firma mea.
Vlad ridică privirea.
— Firma ta?
— Da. Firma despre care mama ta tocmai a decis că nu-mi oferă suficientă „stabilitate”.
Doina își drese glasul.
— Eu n-am spus chiar…
— Ați spus că fiul dumneavoastră ar trebui să găsească o femeie cu proprietăți și cu o situație financiară mai bună.
N-a mai continuat.
Vlad răsfoi repede documentele.
— Dar apartamentul?
Am arătat în jur.
— Este al meu.
— Cum adică al tău?
— Exact așa cum sună.
— Eu credeam că stai în chirie.
— Știu.
— De ce nu mi-ai spus?
Întrebarea lui aproape m-a făcut să râd.
— Pentru că nu m-ai întrebat niciodată.
Doina se foi pe scaun.
— Irina, cred că s-a produs o neînțelegere.
— Nu. Din contră. Cred că pentru prima dată lucrurile sunt foarte clare.
Vlad lăsă dosarul jos.
— Și tranzacția asta… când s-a întâmplat?
— Negociez de câteva luni. Oferta finală a venit ieri.
— De ce nu mi-ai spus cât valorează firma?
M-am uitat lung la el.
— Pentru că voiam să-ți spun după ce semnam. Credeam că vom sărbători împreună.
Tăcerea deveni apăsătoare.
Cu doar câteva zile înainte, îmi imaginam că banii aceia vor fi începutul vieții noastre.
Voiam să renovăm apartamentul.
Să călătorim.
Și, dacă Vlad chiar își dorea, să-l ajut să intre treptat în afacerea mea, așa cum discutaserăm de atâtea ori.
Nu pentru că aveam nevoie de el.
Ci pentru că îl consideram viitorul meu soț.
Doina își coborî privirea spre documente.
— Dacă aș fi știut…
Am ridicat imediat ochii spre ea.
— Tocmai asta este problema.
S-a oprit.
— Dacă ați fi știut ce?
Nu răspunse.
— Dacă ați fi știut că am bani, aș fi devenit brusc suficient de bună pentru fiul dumneavoastră?
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ați vrut să spuneți.
Vlad împinse dosarul deoparte.
— Irina, hai să nu transformăm totul într-un război.
— Nu este niciun război.
Am arătat spre inelul dintre noi.
— Tu ai încheiat relația.
— Am luat o decizie prea repede.
Și iată că venise.
Exact propoziția la care mă așteptasem.
— Prea repede?
— Eram confuz. Mama mi-a spus niște lucruri și…
Doina îl privi imediat.
— Vlad!
— Ce? Este adevărat.
M-am uitat de la unul la celălalt.
Cu câteva zile înainte fuseseră perfect uniți.
Acum, după ce văzuseră niște cifre pe o bucată de hârtie, începuseră deja să dea vina unul pe celălalt.
— Irina, continuă Vlad, trei ani nu dispar într-o seară. Putem discuta.
— Despre ce?
— Despre noi.
— Nu mai există „noi”.
— Nu spune asta doar pentru că ești supărată.
Am zâmbit trist.
— Vlad, nu sunt supărată pentru că m-ai părăsit.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că am aflat cât valorez pentru tine.
A tăcut.
— Trei ani împreună. O logodnă. Planuri de nuntă. Și au fost suficiente zece minute cu mama ta ca să decizi că poate găsești ceva mai bun.
— N-a fost așa.
— Ba da.
M-am aplecat puțin spre el.
— Numai că acum ai aflat că femeia pe care ai considerat-o o alegere financiară proastă are un apartament, o firmă și o ofertă care valorează mai mult decât ți-ai imaginat.
Vlad își trecu mâna prin păr.
— Banii nu schimbă ce simt pentru tine.
— Perfect.
L-am privit direct în ochi.
— Atunci de ce lipsa lor imaginară a schimbat ce simțeai pentru mine?
N-a avut răspuns.
Doina interveni:
— Oamenii mai greșesc, Irina. Nu cred că trebuie să distrugi o relație pentru o singură greșeală.
M-am întors spre ea.
— Eu n-am distrus-o.
Am împins inelul puțin mai aproape de fiul ei.
— Vlad a făcut-o când credea că nu am nimic de oferit în afară de mine.
Doina a coborât ochii.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, nu mai avea niciun sfat.
Vlad luă inelul.
Îl ținu câteva secunde între degete.
Apoi îl puse din nou în fața mea.
— Păstrează-l.
— Nu.
— Irina, te rog. Dă-mi măcar șansa să repar.
Am împins inelul înapoi.
— Dacă te-ai fi întors mâine fără să știi nimic despre dosarul acesta și mi-ai fi spus că ai făcut cea mai mare greșeală din viața ta, poate că aș fi avut o problemă.
Vlad mă privi cu speranță.
— Poate că te-aș fi crezut.
Am arătat spre documente.
— Dar acum nu voi ști niciodată dacă te-ai întors pentru mine sau pentru ceea ce ai citit acolo.
Speranța îi dispăru de pe chip.
— Irina…
— Și nu vreau să-mi petrec căsnicia întrebându-mă.
M-am ridicat.
Cina se terminase.
Doina își luă geanta fără să mă mai privească.
În dreptul ușii însă se opri.
— Am greșit în privința ta.
— Nu.
S-a întors surprinsă.
— Nu ați greșit în privința mea. Nu mă cunoșteați suficient ca să aveți dreptate sau să greșiți.
Am deschis ușa.
— Greșeala a fost că ați decis cât valorează un om după ce credeați că are în cont.
Doina plecă fără să răspundă.
Vlad rămase.
— Te iubesc.
Cuvintele acelea, pe care altădată aș fi dat orice să le aud, nu mai aveau aceeași greutate.
— Poate.
— Nu „poate”.
— Atunci trebuia să-ți amintești asta când credeai că sunt săracă.
A ieșit pe hol.
Am pus mâna pe ușă.
— Irina…
— Ce?
S-a uitat la mine câteva secunde.
— Dacă aș fi știut…
Am clătinat din cap.
— Exact, Vlad. Dacă ai fi știut.
Și am închis ușa.
În lunile următoare am semnat tranzacția.
Nu m-am îmbogățit peste noapte și nici viața mea nu s-a transformat într-un basm.
Am continuat să muncesc.
Am continuat să locuiesc în același apartament.
Mi-am păstrat aceeași mașină.
Și, spre surprinderea multora, am rămas implicată în firmă.
Nu voiam o viață în care să demonstrez tuturor câți bani aveam.
Tocmai asta fusese lecția.
Vlad m-a mai căutat.
La început des.
Apoi din ce în ce mai rar.
Ultimul mesaj a venit aproape șase luni mai târziu:
„Încă mă gândesc la seara aceea. Am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.”
Nu i-am răspuns.
Pentru că, în realitate, greșeala lui nu fusese că nu știa câți bani aveam.
Greșeala lui fusese că trebuia să știe câți bani aveam ca să considere că merit să rămână lângă mine.
Uneori mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă Doina nu m-ar fi întrebat niciodată despre bani.
Probabil m-aș fi căsătorit cu Vlad.
Probabil aș fi împărțit cu el apartamentul, succesul firmei și tot ceea ce urma să construiesc.
Și poate aș fi descoperit mult mai târziu ce se ascundea în spatele iubirii lui.
Așa că, într-un fel ciudat, femeia care a încercat să mă scoată din viața fiului ei mi-a făcut un serviciu.
Mi-a arătat omul cu care eram pe punctul să mă căsătoresc.
Iar dosarul acela nu mi-a demonstrat mie cât valoram.
Le-a demonstrat lor cât de puțin înțeleseseră despre valoarea unui om.