Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Cătălin a rămas cu ochii pe foaia din dosar.
— Cerere de divorț? a repetat încet.
— Da.
Rodica s-a ridicat atât de brusc, încât scaunul s-a lovit de perete.
— Ai venit cu actele de divorț la masa de Revelion?!
M-am uitat la ea.
— Nu. Actele erau pregătite de două săptămâni. La masa de Revelion am venit sperând că poate nu va trebui să le folosesc.
Cătălin și-a trecut mâna peste față.
— Alina, putem discuta despre asta între noi.
— Am discutat un an.
— Nu așa.
— Cum, Cătălin? În șoaptă, ca să nu se supere mama ta? Sau după ce pleacă Rareș, ca să nu-l facem să se simtă vinovat?
Corina s-a ridicat.
— Nu-l mai băga pe băiatul meu în căsnicia voastră!
Am întors privirea spre ea.
— Fiul tău avea 24 de ani când m-a împins. Nu era un copil.
Rareș a lovit masa cu palma.
— N-am făcut-o intenționat!
— Și totuși, într-un an întreg, n-ai reușit să spui două cuvinte.
— Ce cuvinte?
— Îmi pare rău.
A tăcut.
Cătălin a încercat să-mi ia dosarul.
Mi-am pus mâna peste el.
— Nu.
— Sunt și actele mele.
— Le vei primi prin avocat.
Atunci a înțeles că nu era o amenințare spusă la nervi.
— Tu chiar vrei să pleci?
— Da.
Vocea Rodicăi s-a auzit imediat:
— După tot ce a făcut băiatul meu pentru tine?
M-am întors spre ea.
— Ce a făcut?
— Ți-a oferit o casă!
— Casa este cumpărată de amândoi.
— Te-a ținut lângă el după ce ai început cu toate crizele astea!
Pentru câteva secunde n-am putut spune nimic.
Cătălin a izbucnit:
— Mamă, ajunge!
Era prima dată în acea seară când îi vorbea astfel.
Dar venise cu un an prea târziu.
M-am uitat la el.
— Vezi? Acum poți.
— Ce?
— Să-i spui să se oprească.
A deschis gura, dar n-a răspuns.
— De ce n-ai făcut-o anul trecut?
— Alina…
— Când eram la pământ și ceream ajutor, de ce n-ai făcut-o? Când mama ta spunea că exagerez, de ce ai tăcut? Când Rareș a spus că a fost un accident, de ce ai acceptat explicația și apoi mi-ai cerut mie să uit?
Cătălin și-a coborât privirea.
— Mi-a fost frică să nu-mi pierd familia.
Am simțit ceva în mine rupându-se definitiv.
— Și ai ales să mă pierzi pe mine.
N-a mai spus nimic.
Am luat telefonul de pe masă și am oprit înregistrarea.
Apoi m-am dus în dormitor.
Cătălin a venit după mine.
— Unde mergi?
Am deschis dulapul și am scos valiza.
Era deja făcută.
A încremenit.
— Tu ai pregătit-o dinainte?
— Da.
— De când?
— De două săptămâni.
— Și în tot timpul ăsta te-ai purtat normal?
M-am întors spre el.
— Nu, Cătălin. Tu ai crezut că mă port normal pentru că de mult timp nu mai observi cum mă simt.
S-a așezat pe marginea patului.
Din sufragerie se auzeau șoapte.
Petrecerea se terminase fără ca nimeni să spună asta.
— Te rog, nu pleca în seara asta.
Tonul lui se schimbase.
Devenise dintr-odată blând.
Exact ca în spital.
Exact ca atunci când îi spusesem prima dată că vreau să plec.
— Nu mai deveni blând doar când vezi valiza.
A ridicat privirea spre mine.
— Pot să repar asta.
— Ai avut un an.
— O să pun limite. Mama nu mai vine aici fără să ne întrebe. Cu Rareș nu mai avem nicio legătură dacă asta vrei. O să fac orice.
Am închis valiza.
— Știi care este problema?
— Care?
— Că acum spui toate lucrurile pe care trebuia să le spui înainte să pregătesc actele.
— Dar le spun acum!
— Pentru că există o consecință pentru tine.
Asta l-a redus la tăcere.
Am tras valiza până în hol.
Rodica mă aștepta.
— Unde te duci?
— La părinții mei.
— În noaptea de Revelion?
— Da.
— Și ce-o să le spui?
Am îmbrăcat paltonul.
— Adevărul.
Fața i s-a schimbat.
— Nu ai dreptul să ne faci de râs prin tot orașul!
Am zâmbit amar.
Chiar și acum problema ei era rușinea.
Nu ceea ce se întâmplase.
Nu copilul pierdut.
Nu anul în care nimeni nu-și ceruse iertare.
Rușinea.
Rareș stătea lângă ușa sufrageriei.
Când am trecut pe lângă el, a spus:
— Mătușă…
M-am oprit.
Pentru prima dată, nu mai părea sfidător.
— Îmi pare rău.
M-am uitat la el.
Așteptasem un an acele cuvinte.
Acum nu mai schimbau nimic.
— Trebuia să le spui atunci.
Am deschis ușa.
Cătălin a venit după mine.
— Dacă pleci acum, s-a terminat.
M-am întors spre el.
— Exact pentru asta plec.
Și am ieșit.
Afară ningea ușor.
În blocurile din jur se auzea muzică, iar de undeva, de la un balcon, cineva număra minutele până la miezul nopții.
Am pus valiza în portbagaj și am plecat.
La 23:42 am ajuns la părinții mei.
Mama a deschis ușa.
S-a uitat la mine.
Apoi la valiză.
Nu m-a întrebat nimic.
M-a luat în brațe.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, n-a trebuit să explic de ce mă doare.
Divorțul nu a fost simplu.
Cătălin a încercat să mă convingă să mă întorc.
A venit cu flori.
A trimis mesaje.
Mi-a promis că merge la terapie.
Rodica a alternat între rugăminți și acuzații.
Într-o zi eram „fata ei”.
În următoarea eram femeia care îi distrusese familia.
Dar nu m-am întors.
Pentru că începusem să înțeleg ceva.
Nu plecasem din cauza unei farfurii cu sarmale.
Nici din cauza vaselor.
Și nici măcar din cauza unei singure seri.
Plecasem pentru că, timp de ani întregi, mi se ceruse să suport orice în numele familiei.
Să gătesc.
Să tac.
Să iert.
Să nu stric sărbătorile.
Să nu supăr pe nimeni.
Să înțeleg.
Doar că nimeni nu se întrebase cât mai puteam eu să înțeleg.
Un an mai târziu, de Revelion, eram din nou la masă.
De data aceasta, la părinții mei.
Mama a adus oala cu sarmale și, înainte ca altcineva să apuce să-și pună, mi-a așezat prima porție în farfurie.
— Mănâncă până sunt calde.
Am început să râd.
— Ce este?
— Nimic, mamă.
Am luat prima sarma.
Era fierbinte.
Și, pentru prima dată după ani întregi, nimeni nu-mi cerea să mă ridic de la masă ca să-i servesc pe ceilalți.
La miezul nopții am ieșit pe balcon.
Cerul s-a umplut de artificii.
Cu un an înainte, crezusem că a salva o căsnicie însemna să mai dai o șansă.
Acum știam că nu întotdeauna este așa.
Uneori, cea mai importantă șansă este cea pe care ți-o dai ție.
Și uneori începutul unei vieți noi nu vine atunci când cineva îți promite că se va schimba.
Vine în clipa în care tu încetezi să mai aștepți.