Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
A doua zi dimineață, Elena m-a sunat.
— Geta, ești sigură că vrei să continuăm?
M-am uitat spre bucătărie.
Laura îi pregătea cafeaua lui Adrian, iar eu tocmai terminasem de făcut micul dejun nepotului meu.
Aceeași dimineață ca alte sute de dimineți.
Doar că eu nu mai eram aceeași.
— Continuăm.
În următoarele zile, investițiile mele au fost lichidate treptat.
După taxe și comisioane, suma rămasă era mai mult decât suficientă pentru tot restul vieții mele.
Nu i-am spus nimic lui Adrian.
În schimb, am început să caut un apartament.
Nu voiam vilă.
Nu voiam lux extravagant.
Voiam ceva al meu.
Am găsit un apartament luminos, cu două dormitoare, într-o zonă liniștită din Brașov.
Când agentul imobiliar m-a întrebat despre credit, am răspuns:
— Nu am nevoie.
— Achitați integral?
— Da.
A rămas puțin surprins.
Eu am zâmbit.
Pentru prima dată după trei ani, cumpăram ceva fără să mă întreb dacă fiul meu avea să considere că „îl cost”.
Două săptămâni mai târziu, actele erau semnate.
În aceeași perioadă, Laura a început să vorbească despre întoarcerea mea în sat.
Nu direct cu mine.
Cu Adrian.
Dar pereții apartamentului lor nu erau atât de groși.
— Copilul merge la grădiniță. Nu mai avem nevoie de ajutor permanent, spunea ea.
— Și mama unde să se ducă?
— Are casa ei.
— E veche.
— Adrian, nu putem locui toată viața cu mama ta.
Am rămas în camera mea și am ascultat.
Cu trei ani înainte mă rugaseră să vin.
Acum devenisem în plus.
În seara aceea, Adrian a intrat la mine.
— Mamă, voiam să discutăm ceva.
— Știu.
A clipit.
— Știi?
— Laura crede că ar trebui să mă întorc acasă.
— Nu a spus chiar așa.
Am zâmbit.
— Pereții sunt subțiri.
S-a așezat jenat.
— Nu vrem să te dăm afară. Doar că cel mic a crescut și…
— Și nu mai aveți nevoie de bonă.
— Nu spune asta.
— Dar asta este.
— Mamă…
— Stai liniștit. Plec.
S-a uitat surprins la mine.
Probabil se așteptase la lacrimi.
La rugăminți.
La întrebarea: „Unde să mă duc?”
N-a primit nimic din toate acestea.
— Când?
— Sâmbătă.
— Atât de repede?
— Am unde să merg.
Laura a aflat și părea aproape vinovată.
Aproape.
— Mamă Geta, sper că nu v-ați supărat.
— Deloc.
— Puteți veni oricând să-l vedeți pe cel mic.
M-am uitat la nepotul meu.
El era singurul motiv pentru care plecarea mă durea.
M-am aplecat și l-am strâns în brațe.
— Bunica nu pleacă nicăieri de lângă tine. Doar nu mai doarme aici.
Sâmbătă dimineață mi-am strâns lucrurile.
Nu aveam multe.
Trei ani din viața mea încăpeau în câteva valize.
Adrian s-a oferit să mă ducă la gară.
— Nu merg la gară.
— Atunci unde?
În fața blocului ne aștepta o mașină.
Șoferul a coborât și mi-a luat bagajele.
Laura s-a uitat nedumerită la Adrian.
— Cine e?
— Nu știu.
Am urcat în mașină.
— Mamă, unde mergi?
Am coborât geamul.
— Acasă.
Atât le-am spus.
Câteva zile mai târziu, Adrian a aflat.
Nu de la mine.
M-a sunat aproape fără să respire.
— Mamă, ai cumpărat un apartament?!
— Da.
— Cu ce bani?
Am rămas tăcută o secundă.
— Cu ai mei.
— Ce înseamnă asta?
— Exact ce am spus.
— Ai făcut credit?
— Nu.
Liniște.
— L-ai plătit integral?
— Da.
— De unde ai avut atâția bani?
Am zâmbit.
— Îți amintești acțiunile despre care credeai că mi-am pierdut economiile?
La celălalt capăt nu s-a mai auzit nimic.
— Cât valorau?
— Destul.
— Cât, mamă?
Nu aveam de gând să-i spun.
Dar aflase deja o parte din adevăr.
— Peste 55 de milioane de lei.
A urmat o tăcere atât de lungă, încât am verificat dacă apelul se întrerupsese.
— Cincizeci și cinci de… milioane?
— Da.
Vocea lui s-a schimbat instantaneu.
— Mamă, de ce nu ne-ai spus?!
„Ne.”
Nu „mie”.
„Ne”.
— Nu m-ai întrebat niciodată.
— Dar suntem familie!
Aproape am râs.
Cu câteva săptămâni înainte, aceeași familie mă certase pentru câteva linguri de lapte praf.
— Exact, Adrian. Suntem familie.
În aceeași seară, el și Laura au venit la mine.
Cu flori.
Laura mă îmbrățișa de parcă nu ne văzuserăm de ani.
— Mamă Geta, apartamentul este superb!
Am privit-o.
Dintr-odată nu mai eram femeia care consuma prea mult.
Eram „mamă Geta” din nou.
Adrian a început să vorbească despre credit.
— Știi, mai avem destul de mult de plătit…
— Știu.
— Dobânda a crescut.
— Știu și asta.
A ezitat.
— Dacă ai putea să ne împrumuți…
— Nu.
A rămas cu gura întredeschisă.
— Nici măcar nu știi cât voiam să cer.
— Nu contează.
Laura s-a încruntat.
— Dar sunt bani pentru nepotul dumneavoastră, până la urmă.
Am privit-o.
— Nepotul meu va fi foarte bine.
Și chiar aveam grijă de asta.
Împreună cu Elena și avocatul meu, pregătisem un fond separat pentru el.
Banii urmau să-i fie disponibili când avea să fie suficient de matur încât să-i administreze singur.
Nici Adrian, nici Laura nu puteau umbla la ei.
Când le-am spus, Adrian s-a supărat.
— Deci nu ai încredere în mine?
— Am avut încredere în tine trei ani.
A tăcut.
— Am avut suficientă încredere încât să-mi las casa, viața și timpul deoparte ca să vin să vă cresc copilul.
— Mamă, noi am apreciat…
— Nu. V-ați obișnuit.
Asta era diferența.
În primele luni îmi mulțumeau.
Apoi ajutorul meu devenise normal.
După aceea devenise obligație.
Iar în final ajunsesem o cheltuială.
— Știi ce este cel mai trist? l-am întrebat.
Adrian mă privea.
— În seara în care m-ai certat pentru laptele acela, eram gata să-ți achit tot creditul.
Laura a încremenit.
— Ce?
— Voiam să vă fac o surpriză.
Adrian s-a albit.
— Și… de ce n-ai mai făcut-o?
L-am privit mult timp.
— Pentru că în acea seară mi-ai explicat foarte clar cât valorez în casa ta.
N-a mai avut ce spune.
Nu i-am scos din viața mea.
Era fiul meu.
Îl iubeam.
Dar iubirea mea nu mai venea fără limite.
Nu mai făceam curățenie în casa lor.
Nu mai găteam pentru toată familia.
Nu mai plăteam cumpărăturile din pensia mea.
Când aveau nevoie de bonă, mă întrebau dacă puteam.
Uneori spuneam da.
Alteori spuneam nu.
Și lumea nu se prăbușea.
Am început și eu să trăiesc.
Am plecat pentru prima dată într-o excursie numai cu prietenele mele.
Mi-am cumpărat lucrurile pe care ani întregi le considerasem „prea scumpe pentru mine”.
Nu pentru că devenisem risipitoare.
Ci pentru că înțelesesem că economisisem toată viața pentru un viitor în care uitasem să mă includ și pe mine.
Într-o după-amiază, nepotul meu a venit la mine.
S-a uitat prin frigider și a găsit o cutie de lapte.
— Bunico, pot?
Am început să râd.
— Sigur că poți.
— Nu e scump?
M-am aplecat și l-am sărutat pe frunte.
— Unele lucruri sunt făcute să fie împărțite.
După ce a plecat, am rămas câteva minute în bucătăria mea.
Lumina intra prin geam.
Era liniște.
Nimeni nu-mi număra lingurile.
Nimeni nu-mi amintea cât costa mâncarea.
Nimeni nu-mi spunea că mă întreține.
Și atunci am înțeles că, în ziua aceea, nu laptele fusese scump.
Eu devenisem prea obișnuită să mă mulțumesc cu ce rămânea.
Din mâncare.
Din timpul meu.
Din respectul celorlalți.
Iar la 67 de ani am învățat ceva ce ar fi trebuit să știu mult mai devreme:
Poți să-ți iubești copiii din tot sufletul fără să le dai voie să uite că și tu meriți respect.