Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Rareș a rămas cu privirea fixată asupra mașinii mele.
Pentru o secundă, nici el, nici Corina nu s-au mai mișcat.
Apoi a pornit spre mine.
Am salvat înregistrarea și am trimis-o imediat pe e-mailul meu.
Rareș a ajuns lângă portieră și a bătut în geam.
— Mara, deschide!
Am coborât geamul doar câțiva centimetri.
— Ce cauți aici? m-a întrebat.
— Cred că întrebarea mai bună este ce cauți TU aici cu Corina.
Chipul i s-a schimbat.
— Nu e ceea ce crezi.
Corina venise și ea în spatele lui.
— Mara, putem explica.
Am privit-o.
— Perfect. Explicați-mi de ce cea mai bună prietenă a mea tocmai îi cere soțului meu să divorțeze și să-i treacă o casă pe numele ei.
Corina a albit.
Rareș s-a uitat spre ea.
— Ai auzit?
— Am și înregistrat.
Atunci am văzut adevărata panică pe chipul lui.
— Mara, te rog. Hai acasă și discutăm.
— Nu mai avem ce discuta acasă.
— Dar biletul?
Asta a fost prima lui grijă.
Nu căsnicia.
Nu faptul că îl prinsesem.
Biletul.
Am zâmbit.
— Ce-i cu el?
— Ai spus că biletul câștigător este la mama ta.
— Nu este.
— Atunci unde e?
Am deschis telefonul și am găsit clipul pe care i-l trimisesem.
— Rareș, nu există niciun bilet câștigător.
M-a privit fără să înțeleagă.
— Cum adică?
— Clipul era fals.
Corina a făcut un pas înainte.
— Ce?!
— Am modificat extragerea cu inteligența artificială. Era o glumă pentru soțul meu. Voiam să-i spun adevărul după câteva minute.
Rareș a rămas cu gura întredeschisă.
— Deci… nu sunt două milioane?
— Nu.
Corina s-a întors spre el.
— Mi-ai spus că ai verificat!
— Așa credeam!
— Am cheltuit aproape 40.000 de lei!
— Eu te-am pus?!
Am coborât din mașină.
— Nu vă opriți din cauza mea. Chiar începe să devină interesant.
Corina s-a întors spre mine.
— Tu ai făcut asta intenționat!
— Nu. Asta este partea cea mai tristă. Nici măcar nu știam că am ce să descopăr.
Rareș încerca deja să schimbe povestea.
— Mara, am făcut o prostie. Atât. Putem repara.
— De cât timp?
— Ce?
— De cât timp ești cu ea?
A tăcut.
Corina a răspuns în locul lui.
— Opt luni.
Rareș s-a întors furios.
— Taci!
Opt luni.
În opt luni, eu îi făcusem bagajele pentru delegații care probabil nu existaseră.
Îl întrebasem dacă ajunge acasă la cină.
Îi trimisesem fotografii cu Teodora.
Îl așteptasem.
Iar Corina mă suna aproape zilnic și mă întreba dacă sunt bine.
— Tu veneai în casa mea, i-am spus.
Corina și-a coborât privirea.
— Stăteai la masa mea. Te jucai cu copilul meu.
— Mara…
— Și apoi plecai cu soțul meu?
N-a răspuns.
Am urcat în mașină.
Rareș a prins portiera.
— Unde pleci?
— Acasă.
— Vin și eu.
— Nu.
— Este și casa mea.
— Atunci găsește-ți alt loc pentru noaptea asta. Ai demonstrat că te pricepi la hoteluri.
Am închis portiera și am plecat.
În aceeași după-amiază am sunat un avocat.
Nu voiam răzbunare.
Voiam să știu exact unde mă aflam financiar.
Și atunci am descoperit că aventura nu era singurul lucru pe care Rareș îl ascunsese.
În ultimele luni scosese bani din economiile familiei.
Transferuri mici la început.
Apoi mai mari.
În total, aproximativ 28.000 de lei.
Hoteluri.
Restaurante.
Cadouri.
Inclusiv o parte din banii pentru geanta cu care Corina se lăudase în fotografia aceea.
În aceeași seară m-a sunat Sergiu, soțul Corinei.
— Mara, trebuie să vorbim.
— Știi?
— Acum știu.
Corina îi spusese că petrecerea fusese plătită dintr-un bonus primit de el.
Sergiu nu primise niciun bonus.
I-am trimis înregistrarea din parcare.
Au trecut câteva minute.
Apoi mi-a scris:
„Mulțumesc. De aici mă ocup eu.”
Rareș a venit acasă în seara următoare.
Arăta de parcă nu dormise.
— Putem vorbi?
— Vorbește.
— Am greșit.
— Știu.
— Cu Corina s-a terminat.
Aproape am râs.
— Repede.
— N-a fost ceea ce crezi.
— Opt luni, Rareș.
— Eram confuz.
— Nu. Ai fost foarte hotărât. Atât de hotărât încât îi promiteai casa mea când credeai că ai două milioane de lei.
— Am spus prostii.
— Și cei 28.000 de lei?
A încremenit.
— Ce bani?
— Nu face asta.
Am pus extrasele pe masă.
S-a uitat la ele.
— Pot să-i pun înapoi.
— Nu despre bani este vorba.
— Atunci despre ce?
M-am uitat la omul cu care îmi împărțisem viața.
— Despre faptul că ai crezut că ai devenit bogat și primul tău gând n-a fost la mine sau la copilul nostru.
A tăcut.
— Primul tău gând a fost cum să pleci cu ea.
A încercat să-mi ia mâna.
M-am retras.
— Mara, avem o familie.
— Aveam.
Divorțul n-a fost rapid.
Nici ușor.
Dar de data aceasta n-am mai avut nevoie să aflu nimic.
Aveam mesajele.
Transferurile.
Înregistrarea.
Și, mai ales, aveam adevărul.
Sergiu a început și el procedurile de divorț.
Corina a încercat o vreme să susțină că fusese manipulată de Rareș.
Rareș susținea că ea îl presase.
Fiecare încerca să transforme celălalt în vinovatul principal.
Iar relația pentru care amândoi fuseseră gata să-și distrugă familiile?
A rezistat aproximativ trei săptămâni după ce au aflat că milioanele nu existau.
Fără premiul imaginar, au început certurile.
Corina avea datorii de la petrecere.
Rareș trebuia să pună înapoi banii luați din economiile noastre.
Promisiunile despre case, călătorii și o viață luxoasă dispăruseră.
Și odată cu ele a dispărut, aparent, și „marea lor iubire”.
Câteva luni mai târziu, am trecut întâmplător prin fața unei agenții Loto.
În vitrină era afișat premiul săptămânii.
M-am oprit și am zâmbit.
Nu mai jucasem niciodată.
În ziua aceea am intrat și am cumpărat un singur bilet.
Nu pentru că mă așteptam să câștig.
Ci pentru că mi se părea ironic.
Biletul n-a avut nici măcar trei numere.
Dar nu m-a deranjat.
Pentru că eu câștigasem deja ceva mult mai important.
Un clip fals de câteva secunde îmi arătase adevărul despre doi dintre oamenii în care avusesem cea mai mare încredere.
Nu câștigasem două milioane de lei.
Dar aflasem cât valora căsnicia mea pentru Rareș.
Și cât valora prietenia mea pentru Corina.
Iar pentru adevărul acela nu fusese nevoie de niciun număr câștigător.