Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Tata și-a trecut încet degetul peste primul rând al diplomei.
Apoi peste al doilea.
Buzele i se mișcau aproape imperceptibil.
Silabisea.
Atunci mi-am amintit că tata făcuse doar patru clase.
Știa să citească, dar greu. Mai ales cuvintele lungi, oficiale, tipărite mărunt.
Și totuși, în noaptea aceea, nu renunța.
A apropiat diploma de lampă și a încercat din nou.
— Ba-ca-la-u-re-at…
A rostit cuvântul încet.
Apoi a găsit numele meu.
Acolo s-a oprit.
Degetul lui a rămas peste el câteva secunde.
Și am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată.
Tata și-a scos ochelarii și și-a șters repede ochii cu dosul palmei.
Plângea.
Omul care îmi spusese că o fată n-are nevoie de prea multă carte stătea singur, în mijlocul nopții, cu diploma mea în mâini și plângea.
Am vrut să intru.
Să-l îmbrățișez.
Dar n-am făcut-o.
M-am întors încet în camera mea.
A doua zi dimineață, diploma era din nou exact unde o lăsasem.
Tata era în curte și ascuțea coasa.
— Ai dormit bine? m-a întrebat.
— Da.
Atât.
Nici eu n-am spus că îl văzusem.
Câteva săptămâni mai târziu am primit vestea că fusesem admisă la facultate, la Iași.
De data aceasta, tata s-a împotrivit.
— Liceul a fost una. Iașiul e departe. Costă bani. Unde stai? Ce mănânci?
— O să mă descurc.
— Și după aia ce faci?
— Vreau să devin învățătoare.
A pufnit și a ieșit din casă.
În noaptea aceea i-am auzit pe ai mei vorbind.
— Las-o să plece, i-a spus mama.
— E fată, Marioara. Singură, într-un oraș mare…
— Nu de oraș ți-e frică.
S-a făcut liniște.
Apoi mama a spus ceva ce n-am uitat niciodată:
— Ți-e frică să n-o pierzi. Dar dacă are aripi, o s-o doară dacă i le tăiem.
Tata n-a răspuns.
În dimineața plecării m-am trezit înainte de răsărit.
Îmi făcusem bagajul într-o geantă mare, veche.
Credeam că urma să merg singură cu autobuzul până la gară.
Când am ieșit în curte, am rămas nemișcată.
În fața porții era o Dacie albă.
Iar lângă ea stătea tata.
Purta costumul lui bun.
Același costum pe care îl purtase la nuntă.
— Hai, mi-a spus. Pierdem trenul.
— De unde ai mașina?
— Am împrumutat-o.
— Tata, puteam să merg cu autobuzul.
S-a uitat la geanta mea.
— Fata mea nu pleacă la facultate cu geanta în cârcă, ca o pribeagă.
Mi-am mușcat buza ca să nu plâng.
Pe tot drumul până la gară n-am vorbit prea mult.
Tata conducea cu ambele mâini pe volan, serios, de parcă transporta ceva mult mai prețios decât propria lui fiică.
Când trenul a sosit, mi-a luat geanta.
A urcat-o el în vagon.
Apoi mi-a întins o batistă în care erau împăturiți niște bani.
— Nu pot să-i iau.
— Ba poți.
— Dar de unde…
— Nu întreba.
Mai târziu aveam să aflu că vânduse doi miei.
M-am uitat la el.
— Tata…
— Învață.
Un singur cuvânt.
Exact ca atunci când venisem acasă cu diploma.
Am urcat în tren.
Apoi l-am auzit:
— Ioana!
M-am întors.
Tata stătea pe peron.
Pentru prima dată în viața mea părea că nu știe ce să facă cu mâinile.
Apoi a urcat treapta vagonului și m-a strâns în brațe.
Nu-mi aminteam să mă mai fi îmbrățișat vreodată așa.
— Să nu uiți de unde ai plecat, mi-a șoptit.
— Niciodată.
A ezitat.
Apoi a spus cuvintele pe care le așteptasem ani întregi:
— Sunt mândru de tine.
Am început să plâng.
Și el la fel.
Trenul a pornit, iar tata a mers câțiva pași pe lângă vagon, până când n-a mai putut ține pasul.
Am terminat facultatea.
Am devenit învățătoare.
Și, după câțiva ani, m-am întors chiar în satul din care tata crezuse cândva că o fată nu trebuia să plece prea departe.
Am predat generații întregi de copii.
Tata n-a mai spus niciodată că fetele au prea multă carte.
Dimpotrivă.
Când vreun vecin spunea:
— Ce rost are să dai fata la facultate?
Tata răspundea primul:
— Las-o să învețe. Cartea nu-i povară.
Au trecut anii.
Părul lui s-a albit.
Mâinile i-au tremurat.
Dar într-o zi, când avea 88 de ani, a venit la școala unde predam.
A intrat încet în clasă, sprijinindu-se în baston.
— Tata? Ce faci aici?
— Am venit să văd cum predai.
Copiii s-au uitat curioși la el.
L-am așezat în ultima bancă.
Și aproape o oră, omul care avusese doar patru clase m-a ascultat predând.
La sfârșit, când copiii au plecat, s-a apropiat de catedră.
— Ai avut dreptate, mi-a spus.
— Despre ce?
S-a uitat spre tabla pe care încă mai erau scrise cuvintele lecției.
— Că trebuia să mergi la școală.
Am zâmbit.
— Și tu ai avut dreptate într-o privință.
— Care?
— Să nu uit niciodată de unde am plecat.
Tata a zâmbit.
După atâția ani, încă păstram diploma de Bacalaureat.
Dar cel mai important lucru pe care îl primisem în vara aceea nu fusese scris pe nicio hârtie.
Fusese un tată care nu știa să spună „te iubesc”, dar se trezea înaintea mea ca să-mi lase banii de autobuz sub o cană de tablă.
Un tată care îmi spusese că fetele n-au nevoie de prea multă carte, dar care, când nimeni nu-l vedea, silabisea numele fiicei lui de pe diploma ei și plângea de mândrie.
Uneori, iubirea părinților noștri nu vine în cuvintele pe care am fi vrut să le auzim.
Uneori vine într-o lampă aprinsă în miez de noapte, într-o Dacie împrumutată și în doi miei vânduți ca fata ta să poată pleca la facultate.