Petre m-a dus direct la casa lui.
Era mică.
O singură cameră.
Acoperișul avea nevoie de reparații, iar prin curte alergau cele două capre pe care le avea de la tatăl lui.
Nu era nimic din ceea ce își dorise mama pentru mine.
Dar în ziua aceea am simțit că ajunsesem acasă.
Ne-am cununat în bisericuța din deal.
Nu am avut lăutari.
Nu am avut mese întinse.
Nici invitați cu daruri scumpe.
Au fost doar părintele, câțiva vecini și noi doi.
În locul unui inel de aur, Petre mi-a pus pe deget unul subțire de argint.
S-a uitat în ochii mei și a spus încet:
— N-am să-ți dau palate. Dar am să te iubesc cât m-or ține zilele.
Nu știam atunci cât de mult avea să însemne promisiunea aceea.
Au urmat ani grei.
Am muncit cot la cot.
Am ridicat casa cărămidă cu cărămidă.
Ziua mergeam la câmp.
Seara puneam bani deoparte pentru următoarea cărămidă.
Au fost luni în care împărțeam aceeași pâine până la ultima felie.
Au fost ierni în care lemnele abia ne ajungeau.
Dar în fiecare seară adormeam liniștită.
Pentru că omul de lângă mine nu mă făcea niciodată să mă simt singură.
Au venit apoi copiii.
Trei.
Fiecare a adus și mai multă muncă.
Și și mai multă bucurie.
Petre nu ridica niciodată vocea.
După o zi întreagă de lucru, își lua copiii în brațe și se juca cu ei de parcă nu era deloc obosit.
Atunci am înțeles că un tată bun valorează mai mult decât orice avere.
Mama nu mi-a vorbit aproape cinci ani.
Nici eu nu am căutat-o.
Nu din mândrie.
Ci pentru că îi respectasem hotărârea.
Într-o zi însă, l-am luat în brațe pe băiatul nostru cel mare și am mers la poarta casei părintești.
Mama a ieșit încet.
S-a uitat întâi la copil.
Apoi la mine.
Lacrimile au început să-i curgă fără să spună nimic.
I-am întins nepotul.
L-a strâns la piept și a șoptit:
— Semănă cu tine când erai mică…
Atât.
N-a fost nevoie de alte cuvinte.
În ziua aceea am lăsat în urmă cinci ani de tăcere.
Au trecut deceniile.
Copiii au crescut.
Au plecat la casele lor.
Casa pe care o ridicaserăm cu mâinile noastre s-a umplut de nepoți și de râsete.
Iar Petre a rămas același om care, chiar și după patruzeci de ani de căsnicie, îmi aducea din când în când câte o floare culeasă de pe marginea drumului.
Acum doi ani, Dumnezeu l-a chemat la El.
În ziua înmormântării, cineva m-a întrebat dacă nu mi-a părut vreodată rău că nu l-am ales pe băiatul primarului.
Am privit spre inelul subțire de argint de pe deget.
Era zgâriat.
Tocit.
Dar încă acolo.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Dacă aș lua-o de la capăt…
aș alege din nou băiatul sărac care mă aștepta seara cu o floare de câmp ascunsă în palmă.
Aș alege din nou casa aceea mică.
Aș alege din nou munca.
Aș alege din nou toate greutățile.
Pentru că averea adevărată nu a fost niciodată casa pe care am construit-o.
Ci omul cu care am construit-o.
Iar când iubirea este adevărată, nici timpul, nici sărăcia și nici moartea nu pot șterge ceea ce doi oameni au clădit împreună.