În dimineața următoare, Oana a intrat în tribunal cu dosarul strâns la piept.
Nu voia răzbunare.
Nu voia scandal.
Voia doar dreptate.
Apartamentul fusese cumpărat în timpul căsătoriei.
Ratele fuseseră plătite din salariile amândurora.
Și nimeni nu avea dreptul să o alunge din propria casă.
Procesul a durat câteva luni.
Andrei a venit însoțit de un avocat și de mama lui.
Lidia îl privea pe judecător de parcă verdictul era deja hotărât.
— Fiul meu a plătit aproape tot! spunea ea ori de câte ori avea ocazia.
Dar documentele spuneau altceva.
Extrasele bancare.
Contractul de credit.
Statele de plată.
Totul demonstra că Oana contribuise în mod egal la achitarea locuinței.
Judecătorul a răsfoit dosarul în liniște.
La final a ridicat privirea.
— Instanța constată că apartamentul reprezintă bun comun dobândit în timpul căsătoriei și dispune împărțirea lui conform legii.
Chipul lui Andrei s-a schimbat instantaneu.
Nu se așteptase la asta.
Câteva săptămâni mai târziu, apartamentul a fost vândut.
După achitarea tuturor formalităților, fiecare și-a primit partea care i se cuvenea.
La ieșirea din biroul notarului, Andrei a venit nervos spre ea.
— Ești mulțumită?
Ai distrus tot ce aveam!
Oana l-a privit calm.
— Eu?
Nu eu te-am pus să alegi mereu între soția ta și mama ta.
Nu eu m-am dat afară din casă.
Ai făcut toate astea singur.
Andrei a rămas fără răspuns.
Lidia plângea în spatele lui.
— Unde o să locuim acum?
Oana nu a mai întors capul.
Pentru prima dată după foarte mult timp, problema lor nu mai era și problema ei.
Mama Oanei o aștepta în fața blocului.
Când a văzut-o coborând cu actele în mână, a îmbrățișat-o fără să spună nimic.
— Am reușit… a șoptit Oana.
— Știam că o să reușești.
Cu banii primiți și cu economiile mamei ei, Oana și-a cumpărat un apartament cu două camere într-un cartier nou.
Nu era mare.
Nu era luxos.
Dar era liniștit.
Prima seară petrecută acolo a fost ciudată.
Nu se auzeau reproșuri.
Nimeni nu îi verifica sacoșele de cumpărături.
Nimeni nu îi critica mâncarea.
Și-a făcut o cană de ceai.
S-a așezat pe balcon și a ascultat liniștea.
Atunci a înțeles cât de mult îi lipsise.
La câteva zile după mutare, telefonul a sunat.
Era Andrei.
— Oana… putem să vorbim?
— Despre ce?
Vocea lui nu mai avea nimic din aroganța de altădată.
— Mi-am dat seama că am greșit.
Mama a plecat la sora mea și… apartamentul nu mai există.
Am pierdut tot.
Oana a închis ochii pentru câteva clipe.
— Nu apartamentul ai pierdut primul, Andrei.
Ai pierdut căsnicia în ziua în care ai ales să nu-ți asculți soția.
A închis telefonul fără să mai aștepte răspuns.
A trecut aproape un an.
În apartamentul Oanei au apărut flori pe pervaz, fotografii noi și multă liniște.
Într-o dimineață, mama ei uda mușcatele de pe balcon și a întrebat-o zâmbind:
— Regreți ceva?
Oana și-a privit mâna.
Urma lăsată de verighetă aproape dispăruse.
A zâmbit și ea.
— Da.
Regret doar că n-am avut curajul să plec mai devreme.
Pentru că uneori cel mai greu pas nu este să ieși dintr-o casă.
Este să înțelegi că meriți una în care să fii respectată.