Am pornit motorul fără să mai spun un cuvânt.
În tot drumul spre casă, în mintea mea se învârtea o singură întrebare: cum era posibil ca fiul meu să nu știe?
Sau… știa?
În dimineața următoare am fost primul care a ajuns la sediul firmei Transport Ionescu. Andrei era deja în biroul lui, cu laptopul deschis și o cafea în față.
Când m-a văzut, a zâmbit forțat.
— Tată, ce faci aici atât de devreme?
Am pus pe birou un dosar.
— Vreau să-mi explici ceva.
L-a deschis și, în secunda în care a văzut copiile extraselor de Carte Funciară, culoarea i-a dispărut din obraji.
Înainte să poată spune ceva, în birou a intrat Bianca.
Avea două cafele și un zâmbet care s-a șters imediat când a observat documentele.
— Chiar ai început să verifici actele noastre? a spus ea iritată. Asta înseamnă că nu ai niciun respect pentru viața noastră privată.
Am privit-o calm.
— Viața privată este una. Să folosești banii altcuiva pentru a cumpăra o casă trecută pe numele altei firme este cu totul altceva.
Andrei și-a dres glasul.
— Tată… există o explicație. Firma este doar o soluție temporară. Pentru taxe. Pentru protecția patrimoniului. În câteva luni totul urma să fie trecut pe numele nostru.
L-am privit câteva secunde fără să răspund.
Patruzeci și cinci de ani negociasem contracte și trecusem prin sute de procese comerciale. Minciuna avea întotdeauna același chip.
Dar n-am ridicat tonul.
Mi-am lăsat umerii în jos și am oftat.
— Poate ai dreptate… Poate sunt eu prea bătrân și nu mai înțeleg cum funcționează lucrurile astăzi.
Bianca a zâmbit satisfăcută.
Andrei a răsuflat ușurat.
Am ieșit încet din birou.
În clipa în care ușa de sticlă s-a închis în urma mea, am observat în reflexia ei monitorul calculatorului lui Andrei.
Cu un gest grăbit, a tras un fișier în coșul de reciclare.
Am apucat să citesc doar numele.
Transferuri_Fond_Pensie_Ionescu
Atunci am înțeles că vila era doar începutul.
Nu m-am întors.
În aceeași zi mi-am sunat avocatul, omul care îmi fusese alături încă din perioada în care aveam un singur camion.
— Vreau un audit complet. Discret. Nimeni să nu afle.
Timp de aproape două săptămâni, fiecare transfer, fiecare contract și fiecare plată au fost verificate în tăcere.
Rezultatul a fost devastator.
Nu dispăruseră doar banii pentru vilă.
Mai multe plăți plecaseră către firme fără activitate reală, toate legate de Grupul Dumitrescu. Contracte fictive, facturi pentru servicii inexistente și aprobări semnate chiar de Andrei.
Când avocatul mi-a pus raportul în față, am închis dosarul fără să spun nimic.
În seara aceea l-am chemat pe fiul meu acasă.
Am stat unul în fața celuilalt, în sufrageria în care îl învățasem cândva să scrie și să socotească.
— Îți mai dau o singură șansă, i-am spus. Spune-mi adevărul.
A tăcut mult.
Apoi și-a plecat capul.
— La început a fost doar casa… Bianca și mama ei mi-au spus că este temporar. După aceea au apărut alte firme, alte investiții… De fiecare dată îmi spuneau că este legal și că tu oricum ai suficienți bani.
— Și ai crezut?
Lacrimile i-au umplut ochii.
— Am vrut să cred…
Pentru prima dată după multe zile, n-am mai văzut în fața mea directorul financiar al firmei.
L-am văzut pe băiatul pe care îl crescusem.
Un om slab, care făcuse alegeri greșite și se afundase tot mai mult în ele.
Consiliul de administrație l-a suspendat imediat din funcție.
Compania a deschis acțiuni în instanță pentru recuperarea prejudiciului, iar toate tranzacțiile suspecte au fost blocate.
Camelia și Bianca au încercat să negocieze.
Au promis că vor returna vila și vor renunța la toate pretențiile dacă renunț la plângere.
Am refuzat.
— Nu banii sunt problema, le-am spus. Încrederea este.
Procesul a durat aproape un an.
O mare parte din prejudiciu a fost recuperată, inclusiv drepturile asupra vilei cumpărate din banii mei.
Andrei a acceptat să spună adevărul în fața instanței și să răspundă pentru deciziile pe care le luase.
Au trecut multe luni până când, într-o dimineață, a apărut la poarta casei noastre.
Nu mai venise să ceară bani.
Nu mai venise să ceară funcții.
S-a uitat în ochii mei și a spus încet:
— Tată… dacă voi reuși vreodată să-mi recâștig locul în familia noastră, vreau să fie prin muncă și prin fapte, nu doar pentru că sunt fiul tău.
L-am privit câteva clipe.
Apoi i-am întins mâna.
— Încrederea nu se moștenește. Se câștigă. Dacă ești dispus să începi de la zero, și eu sunt dispus să-ți dau o șansă.
Nu era un final perfect.
Dar era începutul unei familii care, după atâtea minciuni, învățase din nou să se sprijine pe adevăr.