Pentru câteva secunde n-am fost în stare să spun nimic.
Andrei părea la fel ca în urmă cu trei ani, doar că pe chipul lui se vedeau oboseala și regretul.
— Ce cauți aici? am întrebat încet. Și… ce înseamnă toate astea?
A privit spre panoul de la intrare, apoi din nou spre mine.
— Înseamnă că nu m-am însurat niciodată cu Irina.
Am rămas fără cuvinte.
— Dar…
— Relația noastră s-a terminat la câteva luni după ce ne-am despărțit. Atunci am aflat adevărul.
Inima îmi bătea atât de tare încât abia îi mai auzeam vocea.
— Ce adevăr?
A tras adânc aer în piept.
— Irina mi-a arătat, cu trei ani în urmă, un videoclip și câteva mesaje scoase din context. M-a convins că nu-ți doreai niciodată o familie și că plănuiai să mă părăsești imediat ce îți deschideai atelierul. Eram prost. N-am avut curajul să vorbesc cu tine și am crezut tot ce mi-a spus.
Am închis ochii o clipă.
Durerea pe care o simțisem ani întregi începea, în sfârșit, să capete un sens.
— Și când ai aflat că te-a mințit?
— Acum câteva luni. A recunoscut totul într-o ceartă. Mi-a spus că știa cât de ușor mă poate manipula și că voia să ne despartă.
Am rămas nemișcată.
Toți acei ani pierduți…
Din cauza unei minciuni.
— De ce nu m-ai căutat atunci?
Andrei a coborât privirea.
— Pentru că mi-a fost rușine. Nu credeam că mă vei putea ierta vreodată.
În acel moment a apărut Elena.
Avea ochii în lacrimi.
— Eu l-am convins să încerce.
M-am întors surprinsă spre ea.
— După ce am aflat adevărul, mi-am dat seama cât de mult ai suferit din cauza greșelilor noastre. Ani întregi am crezut că fiul meu luase decizia corectă. Dar când am aflat ce s-a întâmplat cu adevărat, am vrut să repar, măcar puțin, răul făcut.
Am privit nedumerită rochia pe care o țineam în brațe.
Elena a zâmbit.
— Nu era niciodată pentru mine.
Era pentru tine.
Am rămas fără aer.
— De aceea măsurile…
— Da.
Știam că vi se va potrivi perfect.
În jurul nostru au început să apară părinții mei, părinții lui Andrei și câțiva dintre prietenii apropiați.
Nimeni nu spusese un cuvânt.
Toți așteptau răspunsul meu.
Andrei a făcut un pas înainte.
— Nu am dreptul să-ți cer să uiți tot ce s-a întâmplat.
Dar vreau să-ți spun ceea ce trebuia să-ți spun acum trei ani.
A scos din buzunar o cutie mică.
A deschis-o.
Înăuntru se afla același inel pe care îl cumpărase înainte de despărțirea noastră.
— L-am păstrat în tot acest timp.
A îngenuncheat.
— Andreea…
Știu că nu pot șterge trecutul.
Dar dacă mai există măcar o șansă…
Vrei să-mi fii soție?
Lacrimile îmi curgeau fără să le mai pot opri.
L-am privit lung.
Nu vedeam omul care mă rănise.
Îl vedeam pe bărbatul pe care îl iubisem cinci ani și care, în sfârșit, avusese curajul să-și recunoască greșeala.
Am făcut un pas spre el.
— De data aceasta…
Nu mai pleci fără să vorbim.
A zâmbit.
— Niciodată.
Am întins mâna.
— Da.
În câteva minute, m-am schimbat în rochia pe care o cususem fără să știu că era destinată chiar mie.
Când am pășit spre altar alături de Andrei, am avut senzația că viața îmi oferise o a doua șansă.
Uneori, cele mai frumoase povești nu încep cu o cerere în căsătorie.
Încep cu un adevăr spus prea târziu.
Dar nu atât de târziu încât să nu mai poată vindeca două inimi.