În dimineața următoare am ieșit în curte cu plicul încă nedeschis în mână.
Nu avusesem puterea să-l citesc în noaptea aceea.
M-am așezat pe banca pe care Mihai o construise cu mulți ani în urmă.
Îmi spusese atunci, râzând:
— Dacă tot îmbătrânești, măcar să ai unde să stai la soare.
Am zâmbit printre lacrimi.
Apoi am desfăcut încet plicul.
Scrisul era al lui.
L-aș fi recunoscut dintre o mie.
„Mamă,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că n-am mai reușit să-ți spun tot ce aveam pe suflet.
Te rog să nu te întrebi de ce am lăsat totul pe numele tău.
N-am făcut-o din lipsă de iubire pentru Sofia.
Am făcut-o pentru că, în ultimele luni, n-am mai recunoscut femeia cu care m-am căsătorit.
Banii au început să însemne mai mult decât familia.
Iar ceea ce mă sperie cel mai tare este că aceeași schimbare am început s-o văd și în felul în care se purta cu Darius.
Nu vreau ca fiul meu să crească învățând că averea este mai importantă decât oamenii.
Ai grijă de el.
Când va fi destul de mare, spune-i cât de mult l-am iubit.
Și încă ceva…
Nu te grăbi să ai încredere în nimeni.
Nici măcar în cei care plâng cel mai tare.”
Am rămas mult timp cu scrisoarea în poală.
Aveam impresia că Mihai stătea încă lângă mine.
În zilele următoare, Sofia a început să mă viziteze aproape zilnic.
La început vorbea doar despre Darius.
Apoi despre casă.
Despre mașini.
Despre conturile bancare.
De fiecare dată găsea un motiv să aducă vorba despre acte.
Într-o seară a venit cu două cafele și un zâmbet cald.
— M-am gândit că ar fi mai bine să mă mut aici pentru o vreme. Lui Darius i-ar prinde bine să fim toți împreună.
Am privit-o câteva clipe.
— Desigur. Dar casa aceasta este acum pe numele meu.
Zâmbetul i-a încremenit pentru o fracțiune de secundă.
— Cum adică?
— Exact cum ai auzit.
Nu a mai spus nimic.
Și-a terminat cafeaua în liniște.
Dar când a plecat, a închis poarta atât de tare încât Darius a coborât speriat din cameră.
L-am luat în brațe.
— Totul este bine, puiule.
— Mama este supărată?
— Uneori oamenii mari uită ce este cu adevărat important.
Au urmat luni grele.
Sofia a contestat testamentul.
A angajat avocați.
A încercat să demonstreze că Mihai fusese influențat.
Dar fiecare document fusese pregătit cu grijă.
Fiecare semnătură.
Fiecare declarație.
Andrei fusese alături de Mihai la fiecare pas.
În ziua în care judecătorul a respins definitiv acțiunea, am simțit că pot respira din nou.
Sofia a ieșit din sala de judecată fără să privească în urmă.
Eu l-am luat pe Darius de mână.
Pe drumul spre casă, băiatul m-a întrebat:
— Bunico… tata știa că o să se întâmple toate astea?
M-am uitat spre cer câteva clipe.
— Cred că spera să nu fie nevoie.
Dar a vrut să fie sigur că vei fi protejat.
Anii au trecut.
Darius a crescut.
În ziua în care a împlinit optsprezece ani, i-am dat scrisoarea tatălui său.
A citit-o în tăcere.
La sfârșit avea ochii plini de lacrimi.
M-a îmbrățișat strâns.
— Acum înțeleg de ce tata a avut atâta încredere în tine.
Am privit fotografia lui Mihai de pe bibliotecă.
Pentru prima dată după mult timp, nu am mai simțit doar durere.
Am simțit recunoștință.
Fiul meu nu îmi lăsase doar o casă, două mașini și niște bani.
Îmi lăsase cea mai importantă misiune din viața mea.
Să am grijă de fiul lui.
Iar aceea a fost singura moștenire care a contat cu adevărat.