Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În următoarele luni, viața mea s-a împărțit în două.
Ziua eram mama Marei.
Noaptea încercam să înțeleg ce îmi lăsase mătușa Ileana.
Compania avea aproape o sută de angajați și contracte despre care eu nu știam absolut nimic. Prima dată când am intrat într-o ședință cu directorii, am avut senzația că toți puteau vedea cât eram de nepregătită.
Aș fi putut să vând participația.
Mi s-a propus.
N-am făcut-o.
— Vreau să înțeleg ce dețin înainte să hotărăsc ce fac cu el, i-am spus avocatului.
Așa că am început să învăț.
Contabilitate. Contracte. Investiții. Bugete. Negocieri.
Am păstrat oamenii care știau compania și am ascultat mai mult decât am vorbit.
Uneori ajungeam acasă cu capul plin de cifre și o găseam pe Mara adormită la mama în brațe.
Alteori citeam rapoarte la două dimineața, cu pătuțul lângă mine.
Nu m-am transformat peste noapte.
Am greșit.
Am pus întrebări proaste.
Am avut zile în care m-am încuiat în baie și am plâns de oboseală.
Dar n-am renunțat.
Între timp, divorțul de Mihai s-a încheiat.
Nu m-am răzbunat.
Nu l-am urmărit.
Nu m-am interesat de Diana.
Singurul lucru care mă interesa era ca Mara să fie bine și ca eu să nu mai depind vreodată de omul care mă lăsase singură exact când aveam cea mai mare nevoie de el.
Au trecut aproape doi ani.
Într-o luni dimineață, directoarea de resurse umane a intrat în biroul meu cu un dosar.
— Am găsit persoana pentru postul de director operațional.
Mi-a întins CV-ul.
Am citit numele.
Diana Petrescu.
Pentru câteva secunde am rămas nemișcată.
Era ea.
Femeia pentru care Mihai plecase.
— Vreți să o eliminăm din proces? m-a întrebat colega mea.
Am continuat să citesc.
Experiență bună.
Rezultate bune.
Recomandări excelente.
Am închis dosarul.
— Nu.
— Sunteți sigură?
— Dacă este cea mai bună pentru post, angajați-o.
Nu voiam ca Mihai să mai decidă nimic în viața mea.
Nici măcar pe cine angajam.
Diana a trecut toate interviurile și a primit postul.
Nu participasem personal la selecția finală, iar numele meu apărea rar în activitatea zilnică. Compania își păstrase vechea denumire, iar eu preferam să rămân departe de presă și de fotografii.
Diana nu știa.
Și eu nu aveam niciun motiv să-i spun.
Până într-o după-amiază.
Aveam programată prima ședință oficială cu ea și cu echipa de conducere.
Stăteam la capătul mesei din sala de conferințe când ușa s-a deschis.
Diana a intrat prima.
S-a oprit.
Mapa pe care o ținea în mână a coborât încet.
— Alexandra?
M-am ridicat.
— Bună ziua, Diana.
În spatele ei a apărut un bărbat.
Am simțit că mi se oprește respirația pentru o secundă.
Mihai.
Nu-l mai văzusem de luni întregi.
Probabil venise s-o ia după ședință și intrase cu ea fără să știe unde ajunge.
Când m-a văzut, a încremenit.
Apoi s-a uitat în jur.
Masa lungă.
Echipa de conducere.
Dosarele din fața mea.
— Ce cauți tu aici? m-a întrebat.
Înainte să-i răspund, Diana s-a întors spre el.
Era albă la față.
— Mihai…
— Ce?
S-a uitat din nou la mine.
— Ea este acționarul majoritar.
Mihai a râs.
Un râs scurt, neîncrezător.
— Alexandra?
Nimeni din încăpere nu spunea nimic.
— Da, am răspuns.
— Dar… cum?
— Nu cred că este momentul pentru povestea asta.
Diana părea că ar fi vrut să dispară.
— Tu știai cine sunt? m-a întrebat.
— Da.
— Și totuși m-ai angajat?
— Nu eu te-am selectat. Dar am văzut dosarul înainte de decizia finală.
— Și n-ai spus nimic?
— Experiența ta profesională nu are legătură cu fostul meu soț.
Mihai s-a uitat brusc spre ea.
Apoi spre mine.
Și atunci am recunoscut expresia aceea.
Calcula.
Exact cum calculase ratele, cumpărăturile și cât îl „costam” eu înainte să nasc.
— Alexandra, putem vorbi puțin?
— Nu.
— Cinci minute.
— Nu avem nimic de discutat aici.
A făcut un pas spre mine.
— N-am știut nimic despre toate astea.
— Nici eu.
S-a oprit.
— Cum adică?
— Am aflat după ce ai plecat.
Pentru prima dată, n-a mai avut replică.
— După?
— La câteva săptămâni după ce s-a născut Mara.
Am văzut momentul exact în care a înțeles.
Dacă mai rămânea puțin…
Dacă nu pleca…
Dacă nu mă judeca după câți bani aduceam în luna aceea…
Poate viața lui ar fi arătat cu totul altfel.
Dar eu nu voiam să creadă asta.
— Să nu faci greșeala să crezi că problema a fost că ai plecat înainte să afli de bani, i-am spus.
M-a privit.
— Problema este că ai plecat când eu nu aveam nimic să-ți ofer în afară de mine și de copilul nostru.
Sala devenise complet tăcută.
— Alexandra, eram speriat. Eram sub presiune.
— Și eu eram speriată. Eram în travaliu.
A coborât ochii.
Diana îl privea acum altfel.
— Mi-ai spus că v-ați despărțit înainte de naștere, a spus ea.
Mihai s-a întors.
— Diana, nu aici.
— Mi-ai spus că relația era terminată.
— Era.
Am intervenit:
— Ce v-a spus unul altuia nu este problema mea.
M-am uitat spre Diana.
— Tu ai fost angajată pentru ceea ce știi să faci. Dacă îți faci treaba bine, nu se schimbă nimic.
Apoi spre Mihai.
— Dar tu nu ai ce căuta în ședința asta.
N-am țipat.
N-a fost nevoie.
Mihai a rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi a ieșit.
Diana a rămas.
Ședința a început cu zece minute întârziere.
Și, spre surprinderea mea, și-a făcut treaba foarte bine.
Câteva săptămâni mai târziu, am aflat că ea și Mihai se despărțiseră.
Nu m-am bucurat.
Nu era victoria mea.
Într-o seară, Mihai m-a sunat.
— Am fost un idiot.
M-am uitat spre Mara, care construia un turn din cuburi pe covor.
— Da.
— Atât ai de spus?
— Ce ai vrea să spun?
A tăcut.
— Mă gândesc mereu la ce s-ar fi întâmplat dacă nu plecam în seara aia.
Am înțeles imediat la ce se referea.
— Atunci gândește-te la altceva, Mihai.
— La ce?
— Dacă mătușa Ileana nu mi-ar fi lăsat nimic, ai fi regretat la fel?
N-a răspuns.
Și tăcerea lui mi-a dat răspunsul.
— Noapte bună, Mihai.
Am închis.
Astăzi, când mă uit în urmă, moștenirea nu mi se mai pare partea importantă a poveștii.
Banii m-au ajutat.
Mi-au oferit siguranță.
Dar nu ei m-au ridicat.
În noaptea în care Mihai a ieșit cu valiza pe ușă, eu eram aceeași femeie care avea să stea doi ani mai târziu la capătul acelei mese.
Doar că încă nu știam.
Mihai mi-a spus atunci:
„Nu mai pot să te întrețin.”
Poate că cea mai mare greșeală a lui n-a fost că nu știa ce urma să moștenesc.
A fost că a confundat valoarea unei femei cu suma de bani pe care o aducea în casă.
Iar asta nicio moștenire din lume nu putea să repare.