Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Pe ecran scria:
„Benzină – 250 lei.”
M-am uitat la Radu.
— Ce-i asta?
— Partea ta de benzină.
Am crezut că glumește.
— Partea mea de benzină?
— Da. Te duc la ai tăi, te mai iau de la metrou, mergem împreună la cumpărături. Mașina nu merge cu aer.
Am rămas cu telefonul lui în față.
Mai jos erau alte sume.
Spălătorie auto.
Parcare.
Abonamentul la platforma de filme.
Și, culmea, o parte dintr-o revizie făcută la mașina LUI.
— Radu, eu n-am permis și mașina e a ta.
— Dar beneficiezi de ea.
— M-ai dus la mama de două ori luna asta.
— Exact.
Atunci mi-a venit să râd.
Nu de amuzament.
De absurd.
— Bine.
— Ce bine?
Mi-am luat telefonul.
— Ai dreptate. Facem calculele.
Am deschis notițele și am început.
— Mâncare gătită. De câte ori ai mâncat acasă luna asta?
A ridicat din sprâncene.
— Ce legătură are?
— Multă. Eu cumpăr, eu gătesc. Dacă benzina ta are preț, și timpul meu are.
— Andreea, nu fi ridicolă.
— Nu sunt. Tu ai început.
Am continuat.
— Spălat haine. Curățenie. Cumpărături. Drumuri la supermarket. Detergent. Produse pentru baie. Hârtie igienică. Cafeaua pe care o bei tu în fiecare dimineață…
— Astea sunt lucruri normale într-o casă!
Am ridicat ochii spre el.
— Exact, Radu. Sunt lucruri normale într-o casă. La fel cum e normal să-ți duci partenera cu mașina fără să-i trimiți factură pentru benzină.
A tăcut.
Pentru prima dată, nu mai părea atât de sigur pe el.
Dar eu abia începusem.
În ultimele luni păstrasem bonurile pentru că voiam să-mi fac un buget mai bun.
Le-am scos din sertarul din bucătărie.
Le-am pus pe masă.
Și am început să calculăm.
Nu aproximativ.
Exact.
Bere: aproape numai el.
Mezeluri: aproape numai el.
Sucuri: el.
Chipsuri: el.
Cantitățile uriașe de carne: în mare parte el.
Iaurturile și fructele mele pe care le mânca atunci când „îi era poftă”: tot el.
După aproape o oră, am întors telefonul spre el.
— Uite.
S-a uitat la sumă.
— Nu are cum.
— Ba are.
— Ai calculat aiurea.
— Atunci verifică.
A verificat.
De două ori.
Diferența era atât de mare încât până și Radu a rămas fără replică.
— Deci ce vrei? m-a întrebat într-un final. Să cumpărăm separat ca niște colegi de apartament?
— Pentru o perioadă, da.
A râs.
— Ești serioasă?
— Foarte.
A doua zi am mers singură la supermarket.
Mi-am cumpărat exact ce consumam eu.
Iaurt.
Ouă.
Legume.
Fructe.
Piept de pui.
Cafea.
Câteva lucruri pentru micul dejun.
Am cheltuit mult mai puțin decât mă așteptam.
Radu și-a făcut cumpărăturile separat.
Când s-a întors acasă și am văzut bonul, aproape că mi-a părut rău pentru el.
Aproape.
— Atât costă mâncarea? a întrebat.
— Se pare că da.
— Dar n-am luat mare lucru.
M-am uitat în sacoșele lui.
Carne, mezeluri, bere, sucuri, snacksuri, brânzeturi.
— Ai luat ce mănânci.
N-a răspuns.
Primele două săptămâni au fost aproape comice.
Într-o seară a deschis frigiderul.
— Nu mai avem iaurt?
— Eu am.
— Unde?
— Pe raftul meu.
S-a întors spre mine.
— Serios?
— Serios.
— Pot să iau unul?
M-am uitat la el.
— Sigur.
A zâmbit.
— Mulțumesc.
— Costă 4 lei.
A rămas cu mâna pe ușa frigiderului.
Apoi a început să râdă.
Și, spre surprinderea mea, am râs și eu.
Era pentru prima dată după mult timp când puteam vedea cât de ridicol ajunsese totul.
Dar separarea cumpărăturilor a scos la iveală și altceva.
Radu habar n-avea cât costă viața lui.
Nu știa cât detergent consumăm.
Nu știa cât costă carnea.
Nu știa cât de repede dispar produsele din baie.
Nu știa pentru că eu mă ocupasem mereu.
La câteva zile după aceea m-a întrebat:
— Nu mai avem detergent de rufe?
— Eu am cumpărat ultima dată.
— Și acum?
— Acum poți cumpăra tu.
S-a uitat la mine de parcă îi propusesem să construiască blocul.
Dar s-a dus.
Apoi au început schimbările mici.
Într-o sâmbătă dimineața l-am găsit în bucătărie cu o foaie.
— Ce faci?
— Lista de cumpărături.
A trebuit să-mi ascund zâmbetul.
— Și?
— Cafea, detergent, hârtie igienică…
S-a uitat prin dulap.
— Mai trebuie ceva?
Era prima dată când mă întreba.
Nu „ce ai uitat să cumperi?”.
Nu „de ce nu mai avem?”.
„Mai trebuie ceva?”
Diferența părea mică.
Pentru mine era uriașă.
N-am revenit la vechiul nostru 50-50.
Am făcut altceva.
Cheltuielile comune reale le-am pus într-un buget comun: rata, utilitățile, produsele pentru casă și alimentele pe care chiar le consumam amândoi.
Lucrurile personale și diferențele mari de consum le plătea fiecare.
Dar schimbarea cea mai importantă n-a fost în bani.
Radu a început să gătească de două ori pe săptămână.
A început să meargă singur la cumpărături.
A început să observe când se termină ceva.
Și într-o seară, după câteva luni, s-a întâmplat ceva atât de mic încât altcineva probabil nici n-ar fi remarcat.
Făcuse chiftele.
Am venit acasă târziu.
Pe masă erau două farfurii.
M-am așezat.
Pe fiecare erau câte două chiftele.
În mijloc mai rămăsese una.
Radu a întins mâna spre ea.
S-a oprit.
S-a uitat la mine.
— O vrei?
Am zâmbit.
— Nu. Ia-o tu.
— Sigur?
— Sigur.
A luat-o.
Și poate pare stupid, dar atunci am știut că înțelesese.
Nu era niciodată despre chifteaua aia.
Nici despre 250 de lei pentru benzină.
Nici măcar despre bonurile de la supermarket.
Era despre a trăi lângă cineva și a nu observa cât ocupi, cât consumi și cât lasă celălalt de la el pentru ca ție să-ți fie bine.
Radu credea că o relație corectă înseamnă să împărțim fiecare bon la doi.
Eu am învățat că poți împărți fiecare cheltuială perfect la jumătate și, totuși, unul dintre voi să ducă mult mai mult decât celălalt.
Pentru că într-o familie, corect nu înseamnă întotdeauna 50-50.
Înseamnă ca niciunul să nu trăiască bine pe jumătatea plătită de celălalt.