# În timp ce soția lui încă lupta pentru viață pe patul de spital, soțul ei mergea prin cimitir și îi alegea locul de veci. Când tânărul medic a aflat adevărul, a înțeles că nu boala era cel mai mare dușman al femeii…
Tamara avea doar treizeci și șapte de ani.
Cu doar câteva luni înainte conducea una dintre cele mai prospere firme din oraș, iar fiecare dimineață începea cu o cafea băută în grabă și o listă lungă de întâlniri.
Acum deschidea cu greu ochii într-un salon al unei clinici private.
Monitoarele bipăiau încet.
Perfuziile curgeau fără oprire.
Iar fiecare respirație părea o luptă.
În afara salonului, medicii discutau în șoaptă.
— Dacă intervenim acum, încă există o șansă, spuse hotărât doctorul Constantin, cel mai tânăr chirurg din echipă.
Profesorul Ionescu își scoase ochelarii și oftă.
— Operația este extrem de riscantă.
— Dar fără ea va muri.
În acel moment ușa cabinetului s-a deschis.
A intrat soțul Tamarei.
Doru.
Elegant.
Costum scump.
Ceas care valora cât o mașină.
Și o expresie atât de tristă, încât oricine l-ar fi crezut un soț devotat.
S-a așezat încet pe scaun și și-a trecut mâna peste față.
— Domnilor doctori… vă rog să nu o mai chinuiți.
Constantin l-a privit uimit.
— Cum adică?
— Dacă șansele sunt atât de mici… poate că este mai bine să o lăsăm să plece în pace.
Doctorul a rămas fără cuvinte.
— Vorbiți despre soția dumneavoastră!
— Tocmai de aceea.
Nu vreau să sufere inutil.
Profesorul Ionescu a încercat să explice din nou.
— Există totuși o posibilitate…
Doru a clătinat hotărât din cap.
— Nu.
Refuz orice intervenție.
Îmi asum această decizie.
A cerut imediat formularul.
L-a citit doar câteva secunde.
Apoi a semnat.
O singură semnătură.
Atât îi despărțea pe medici de ultima încercare de a-i salva viața Tamarei.
Constantin a ieșit furios din cabinet.
Nu putea accepta ceea ce tocmai se întâmplase.
În toți anii de când lucra în spital văzuse oameni disperați să-și salveze cei dragi.
Dar niciodată un soț atât de hotărât să renunțe.
Câteva ore mai târziu, Doru a plecat din clinică.
Nu spre casă.
Nu spre biserică.
Și nici spre biroul firmei.
Mașina lui s-a oprit la cimitirul din marginea orașului.
Administratorul, un bărbat trecut de șaizeci de ani pe nume Marian, l-a întâmpinat politicos.
— Cu ce vă pot ajuta?
— Vreau să aleg un loc de veci.
— Pentru cine?
— Pentru soția mea.
Marian a ridicat privirea.
— Îmi pare rău pentru dumneavoastră.
Când a avut loc decesul?
Doru a răspuns atât de calm, încât bătrânul a simțit un fior rece.
— Încă nu a murit.
Dar medicii spun că nu mai are mult.
Mai bine rezolv de pe acum toate formalitățile.
Administratorul a rămas câteva clipe fără glas.
Doru însă mergea printre alei ca și cum și-ar fi ales un teren pentru o casă de vacanță.
— Aici nu.
Prea umed.
Acolo nici atât.
Vreau un loc frumos.
La înălțime.
Cu vedere spre oraș.
În cele din urmă s-a oprit.
— Da.
Acesta este perfect.
A plătit fără să negocieze.
A semnat actele.
S-a urcat în mașină și a plecat.
Marian a rămas privind dosarul.
Ceva nu îi dădea pace.
A deschis din nou documentele.
A citit numele femeii.
Tamara Ionescu.
A încremenit.
Își amintea perfect acest nume.
Cu peste douăzeci de ani în urmă fusese profesoară lui.
Cea mai bună elevă din clasă.
Fata care rămânea după ore să-i ajute pe colegii mai slabi.
Nu putea accepta că omul care îi alesese deja mormântul vorbea despre moartea ei cu atâta nepăsare.
În aceeași seară, Doru ajunsese deja acasă.
Și nu era singur.
În sufragerie îl aștepta o femeie tânără, elegantă, care s-a ridicat imediat și l-a îmbrățișat.
— Totul merge conform planului? l-a întrebat zâmbind.
Doru și-a turnat un pahar de whisky și a zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
— Dacă lucrurile merg cum trebuie… peste câteva zile voi fi un bărbat liber.
Exact atunci, telefonul lui a început să sune.
Pe ecran apărea numele clinicii.
A răspuns iritat.
După câteva secunde, zâmbetul i-a dispărut complet de pe chip…
📖 **Continuarea în primul comentariu de sub imagine.** 👇