Marian privea când spre limuzină, când spre femeia care, cu doar câteva minute înainte, îi întinsese un pahar cu apă peste gard.
Nu se potrivea nimic.
Nici hainele.
Nici casa modestă.
Nici felul simplu în care vorbea.
— Îmi pare rău, a spus Camelia încet.
Nu-mi place să vorbesc despre serviciu.
Marian a zâmbit.
— Acum înțeleg de ce n-am văzut niciodată pe nimeni venind în vizită.
— Toți mă caută pentru afaceri.
Aproape nimeni… ca om.
Șoferul a rămas în apropierea porții.
— Doamnă, ședința nu mai poate fi amânată.
Camelia a dat aprobator din cap.
Înainte să plece, Miruna a alergat spre ea.
Ținea în mână floarea galbenă pe care i-o dăruise mai devreme.
— Ai uitat-o.
Camelia a îngenuncheat.
— Nu.
N-am uitat-o.
Doar voiam să mă asigur că este adevărată.
A mângâiat-o ușor pe fetiță pe obraz.
În clipa aceea, ochii i s-au umplut de lacrimi.
Pentru că în zeci de ani de afaceri primise ceasuri de lux, tablouri, parfumuri scumpe și bijuterii.
Dar niciodată…
o floare ruptă de un copil care nu voia nimic în schimb.
În săptămânile următoare, Camelia a început să treacă tot mai des pe la gard.
Nu cu bani.
Nu cu daruri.
Ci cu prăjituri făcute de ea.
Cu o cafea.
Cu zece minute de liniște după o zi grea.
Miruna o aștepta în fiecare seară.
Iar Marian descoperea încet că femeia pe care tot orașul o cunoștea ca pe unul dintre cei mai puternici dezvoltatori imobiliari era, de fapt, un om teribil de singur.
Într-o seară, după ce Miruna adormise, Camelia a privit gardul.
— Știi…
toată lumea crede că averea mea sunt clădirile.
Dar nu.
Adevărata mea avere este că, pentru prima dată după foarte mulți ani, cineva mă întreabă dacă am băut cafeaua și dacă am ajuns cu bine acasă.
Marian a zâmbit.
— Uneori oamenii bogați uită că există lucruri pe care nu le poți cumpăra.
Camelia l-a privit lung.
— Eu nu le-am uitat.
Doar n-am avut unde să le găsesc.
Marian s-a ridicat.
A luat ciocanul.
Și a bătut ultimul cui în gard.
Apoi s-a întors spre ea.
— Gata.
S-a terminat.
Camelia a zâmbit.
— Nu.
Cred că abia acum începe.
Și, pentru prima dată după mulți ani, gardul dintre cele două curți nu mai despărțea doi vecini.
Ci două suflete care înțeleseseră că cele mai importante lucruri din viață nu se măsoară nici în bani, nici în proprietăți.
Se măsoară în oamenii care îți întind un pahar cu apă atunci când ai cea mai mare nevoie.