Am rămas câteva clipe cu privirea lipită de primele rânduri.
„Dacă citești acest caiet, înseamnă că Adrian a făcut exact ceea ce mă temeam că va face.”
Am ridicat privirea spre Lucia.
— Mama știa?
Fetița a dat încet din cap.
— În ultimele luni îl auzea vorbind la telefon când credea că doarme. Spunea mereu că noi îl încurcăm și că, după ce… după ce ea nu va mai fi, va începe o viață nouă.
Mi-am stăpânit cu greu lacrimile și am continuat să citesc.
Raluca scrisese aproape în fiecare seară.
Despre tratamente.
Despre dureri.
Dar mai ales despre schimbarea soțului ei.
Povestea cum ascundea telefonul, cum inventa deplasări și cum dispărea ore întregi de acasă.
Într-o zi îl urmărise și îl văzuse îmbrățișând aceeași femeie care îl așteptase în mașină la cimitir.
La ultimele pagini era lipit un plic.
Pe el scria doar atât:
„Pentru tata.”
L-am desfăcut cu mâinile tremurânde.
Înăuntru se afla o scrisoare și un stick de memorie.
“Tată, dacă Adrian încearcă să abandoneze fetele sau spune că eu am fost de acord, pe acest stick sunt toate dovezile. Nu vreau răzbunare. Vreau doar ca fetele mele să fie protejate.”
Am introdus stickul în laptop.
Fotografiile și mesajele vorbeau de la sine.
Relația lui Adrian cu acea femeie începuse cu multe luni înainte ca Raluca să moară.
Într-o conversație scria:
“Mai rezist puțin. După aceea vom fi, în sfârșit, liberi.”
În alta:
“Nu vreau să-mi cresc viața în jurul celor trei fete. Găsim o soluție.”
Am închis laptopul.
Nu mai aveam nicio îndoială.
A doua zi am mers cu un avocat și am început procedurile pentru ca nepoatele mele să rămână definitiv cu mine.
În același timp, documentele au fost depuse la instanță, iar Adrian a fost obligat să răspundă pentru abandonul și obligațiile față de propriii copii.
O săptămână mai târziu am aflat că urma să se căsătorească.
Credea că trecutul rămăsese îngropat odată cu Raluca.
Nu știa că logodnica lui primise, anonim, copii ale mesajelor și fotografiilor de pe stick.
În dimineața nunții, femeia a citit tot.
A aflat că nu fusese singura cu care Adrian își făcuse planuri și că vorbea despre propriile fiice ca despre o povară.
Cu mai puțin de o oră înainte de ceremonie, și-a strâns lucrurile și a plecat.
Adrian a rămas singur în fața invitaților, fără mireasă și fără explicații.
Câteva zile mai târziu a venit la mine.
Nu mai avea costumul scump și nici privirea plină de aroganță.
— Vreau să-mi văd fetele.
L-am privit câteva secunde.
— Îți amintești ce ai spus la înmormântarea mamei lor?
A coborât privirea.
— Am fost orbit.
— Nu. Ai spus ceea ce aveai în suflet.
În acel moment, Lucia a ieșit pe hol.
S-a uitat la tatăl ei, apoi a rostit încet:
— Când mama era bolnavă, ne-ai promis că vei avea grijă de noi. La cimitir ai renunțat la noi înainte să plece ultimii oameni.
Adrian n-a găsit niciun răspuns.
A plecat cu capul plecat, iar ușa s-a închis încet în urma lui.
Instanța a decis ca fetele să rămână în grija mea, iar el a fost obligat să contribuie la întreținerea lor.
Anii au trecut.
Lucia păstrează și astăzi caietul mamei ei într-o cutie de lemn.
Ruxandra a început din nou să zâmbească.
Iar Ana nu se mai trezește plângând în fiecare noapte.
Uneori mergem împreună la mormântul Ralucăi și îi ducem crinii albi pe care îi iubea atât de mult.
De fiecare dată le spun același lucru:
— Mama voastră n-a lăsat în urmă doar un caiet.
V-a lăsat dovada că v-a iubit atât de mult, încât a continuat să vă protejeze chiar și după ce nu a mai fost lângă voi.