Tata s-a uitat când la camionul cu lemne, când la noi.
— Ce viață să-mi schimbați? Eu sunt bine aici.
Violeta s-a apropiat și l-a luat de mână.
— Tată, nu vrem să pleci din casa ta. Vrem doar să poți trăi în siguranță.
A vrut să protesteze.
— N-am bani pentru așa ceva.
Nadia a zâmbit.
— Cine a spus că plătești tu?
— Atunci cine?
Toate opt am răspuns în același timp:
— Noi.
Tata a rămas fără cuvinte.
— Dar voi aveți familiile voastre… copiii voștri…
— Tocmai de la tine am învățat că familia este pe primul loc, i-a spus Sorina.
A doua zi dimineață, curtea era plină de oameni.
Ginerii descărcau lemnul.
Nepoții cărau scânduri.
Noi ne suflecaserăm mânecile și lucram cot la cot cu ei.
Tata stătea pe bancă și privea.
La început încerca să ne dea indicații.
— Grinda aia trebuie mutată puțin.
— Verificați din nou nivela.
— Nu bateți cuiul acolo.
După câteva zile a început să zâmbească.
Într-o dimineață m-a văzut montând rama unei ferestre.
— Cine te-a învățat asta?
— Tu, tată.
— Eu?
— Credeai că mă joc prin atelier. Eu mă uitam la fiecare lucru pe care îl făceai.
Pe rând, fiecare soră l-a surprins.
Una negocia materialele mai ieftin.
Alta făcea planurile și calcula fiecare cheltuială.
Alta organiza echipele.
Alta gătea pentru toți cei care munceau.
Fiecare își găsise locul.
Într-o seară, vecinul Gheorghe s-a oprit la poartă.
Era același om care îl tachinase ani întregi.
Și-a scos șapca și a rămas câteva clipe în tăcere.
— Ștefane… iartă-mă.
— Pentru ce?
— Pentru toate glumele despre fete.
A privit curtea plină de copii și de nepoți.
— Noi ne lăudam că avem băieți. Astăzi, niciunul nu vine pe la noi. Ai mei mă sună o dată pe lună.
A arătat spre noi.
— Uite-le pe ale tale… au venit toate.
Tata n-a spus nimic.
Avea ochii umezi.
Casa nouă a fost gata înainte de venirea iernii.
Nu era mare.
Era luminoasă, călduroasă și construită chiar în spatele celei vechi, pe care am păstrat-o așa cum o ridicase el împreună cu mama.
În ziua în care i-am înmânat cheia, tata o privea fără să vorbească.
La intrare montaserăm o plăcuță din stejar.
Pe ea scria:
„Casa Anei și a lui Ștefan – ridicată din nou cu dragostea celor opt fiice.”
A trecut încet cu palma peste lemn.
Apoi s-a întors spre noi.
— Toată viața am crezut că mi-a lipsit ceva.
S-a oprit câteva secunde.
— Am crezut că am nevoie de un băiat.
Și-a șters discret ochii.
— Dar Dumnezeu mi-a dat opt fete… și abia acum înțeleg cât de bogat am fost.
Niciuna dintre noi n-a reușit să-și stăpânească lacrimile.
Înainte să plecăm, Violeta i-a întins un calendar.
Fiecare sfârșit de săptămână era deja completat.
În fiecare weekend urma să vină una dintre noi, împreună cu familia.
Nici măcar o singură sâmbătă nu rămânea goală.
Tata a închis calendarul și l-a strâns la piept.
Ani la rând se temuse că nu va avea cui să lase casa și tot ce construise.
Dar în ziua aceea a înțeles că moștenirea lui nu fusese nici atelierul, nici casa.
Ci felul în care își crescuse copiii.
Iar când vecinii treceau pe uliță și îl vedeau înconjurat de cele opt fete, de gineri și de nepoți, nu mai făceau glume.
Spuneau același lucru:
— Ștefan este cel mai bogat om din sat.
Nu pentru că avea bani.
Ci pentru că avea o familie care nu l-a lăsat niciodată singur.