Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ți se cuvin?
Mariana a dat din cap.
— Da.
M-am uitat din nou la suma încercuită.
384.600 de lei.
— Pentru mâncarea mea?
— Pentru tot.
— Pentru ghetele pe care mi le-ai cumpărat când aveam zece ani?
— Și pentru ele.
— Pentru curent?
— Ai locuit în casa noastră.
Am pus caietul pe masă.
— Și dacă nu câștigam la loto, când aveai de gând să-mi dai factura?
Mariana a tăcut.
Robert s-a ridicat brusc.
Scaunul lui s-a răsturnat în spate.
— De ce faci atâta scandal? Ai șapte milioane și jumătate!
— Și?
— Și te cerți pentru 384.000?
M-am uitat la el.
— Nu mă cert pentru sumă.
— Atunci dă-i!
— Nu.
— Daria, sunt mărunțiș pentru tine acum.
— Atunci dă-i tu.
Robert a deschis gura, dar nu i-a venit nimic de spus.
Viorel a intervenit:
— Hai să ne liniștim.
— Eu sunt foarte liniștită.
Am împins caietul înapoi spre Mariana.
— Nu-ți plătesc copilăria mea.
— Nu asta ți-am cerut.
— Exact asta ai calculat.
Mariana s-a ridicat.
— Știi câte am sacrificat pentru tine?
— Știu că m-ai primit în casa ta și nu am uitat. Dar eram un copil de opt ani care tocmai își îngropase părinții. Nu am venit la tine să cer un credit.
— Ce urât vorbești!
— Mai urât decât „carne — consum suplimentar Daria”?
N-a răspuns.
Robert a ridicat scaunul.
— Bine. Nu-i dai mamei. Dar cu apartamentul meu ce facem?
M-am întors spre el.
— Nimic.
— Cum nimic?
— Nu-ți cumpăr apartament.
— Dar am vorbit deja cu agentul!
— Tu ai vorbit.
— Și mașina?
— Nici mașină.
Pentru prima dată, Robert nu mai părea doar furios.
Părea speriat.
— Nu poți să faci asta.
— Ce să fac?
A privit-o pe Mariana.
Ea și-a ferit ochii.
Am observat imediat.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic, a spus Mariana.
— Robert?
El a trecut o mână prin păr.
— Am dat avans.
— Pentru apartament?
— Nu.
— Pentru ce?
— Pentru mașină.
Am rămas nemișcată.
— Ce mașină?
— Cea pe care ți-am arătat-o.
— Mașina de aproape 180.000 de lei?
— Da.
— Cât ai dat?
— Zece mii.
— Din banii cui?
— Ai mei.
— Atunci care este problema?
A tăcut.
Mariana a intervenit:
— Dacă nu plătește restul la termen, pierde avansul.
M-am uitat la ea.
— De ce ar fi trebuit să plătesc eu restul?
Robert a izbucnit:
— Pentru că mama a spus că sigur mă ajuți!
M-am întors încet spre Mariana.
— Tu i-ai promis banii mei?
— Nu i-am promis.
— Ce i-ai spus?
— Că ești fată bună. Că n-o să uiți cine te-a crescut.
— Și el a dat avansul înainte să mă întrebe?
N-a răspuns.
Asta era răspunsul.
M-am uitat din nou la foile de pe masă.
Magazin.
Casă.
Apartament.
Mașină.
Nu mă invitaseră ca să discutăm ce fac cu premiul.
Mă invitaseră ca să aflu ce hotărâseră ei deja.
— Mai este ceva ce ați cumpărat din banii mei înainte să-i primiți?
Viorel s-a încruntat.
— Nu vorbi așa.
— Magazinul chiar are nevoie de 300.000?
Tăcerea lui a durat prea mult.
— Viorel?
— Avem niște probleme de lichiditate.
— Ce fel de probleme?
Mariana a intervenit:
— Nu contează acum.
— Ba cred că tocmai asta contează.
Viorel și-a frecat fruntea.
— Am niște facturi restante. Furnizori. O linie de credit.
— Și planul era să le plătesc eu.
— Te-am fi rugat să ne ajuți.
M-am uitat la foaia pe care suma de 300.000 fusese deja scrisă.
— Nu pare o rugăminte.
Mi-am luat geanta.
Mariana s-a apropiat.
— Unde pleci?
— Acasă.
— Daria, stai să discutăm.
— Am discutat.
— Și noi ce facem?
Întrebarea ei m-a oprit.
— Cum adică?
A arătat spre Viorel.
— Magazinul?
Apoi spre Robert.
— Avansul?
Pentru prima dată am înțeles cât de convinși fuseseră că premiul meu avea să-i salveze pe toți de propriile decizii.
— Magazinul este al vostru.
M-am uitat la Robert.
— Iar mașina este problema ta.
— Pierd zece mii de lei!
— Atunci ai cumpărat o lecție foarte scumpă.
— Ești incredibilă.
— Ai plătit avans pentru o mașină de 180.000 de lei fiindcă mama ta ți-a promis banii mei. Nu eu am făcut asta.
Mariana m-a prins ușor de braț.
Mi-am retras mâna.
— Daria, după tot ce am făcut pentru tine…
— Tocmai ai pus tot ce ai făcut într-un caiet și i-ai stabilit prețul.
A rămas nemișcată.
Am plecat.
Telefonul a început să sune înainte să ajung la Cluj.
În următoarele zile am primit mesaje de la rude pe care abia le mai vedeam.
„Familia e familie.”
„Mariana te-a crescut.”
„Nu poți să-i lași cu probleme acum.”
Un văr mi-a scris că Robert merită măcar mașina.
L-am întrebat dacă vrea să i-o cumpere el.
Nu mi-a mai răspuns.
Nu le-am dat bani.
Nici Marianei.
Nici lui Viorel.
Nici lui Robert.
Și nici nu am donat toate cele 7,5 milioane de lei, cum avea să spună Mariana mai târziu prin familie.
Am făcut ceva mult mai simplu.
Mai întâi mi-am pus propria viață în ordine.
Am cumpărat un apartament cu două camere în Cluj, fără să aleg ceva extravagant.
Am achitat ce mai aveam de plătit din perioada facultății.
Am pus deoparte o rezervă serioasă și am discutat cu un specialist despre cum să investesc o parte din bani fără să-i arunc în lucruri pe care nu le înțelegeam.
Apoi am ales o sumă importantă pentru un lucru la care mă gândeam încă din seara cu acel caiet.
Am finanțat un program educațional pentru copii care trăiau cu bunici sau alte rude în timp ce părinții lor munceau în străinătate.
Nu pentru că situația lor era identică cu a mea.
Nu era.
Ci pentru că înțelegeam foarte bine ce poate face unui copil sentimentul că ocupă loc în casa altcuiva și trebuie să fie permanent recunoscător pentru fiecare lucru primit.
Nu mi-am pus numele pe proiect.
Nu am anunțat rudele cât donasem.
Nu le mai datoram explicații.
Robert a pierdut avansul pentru mașină.
N-a mai cumpărat-o.
Viorel n-a primit cei 300.000 de lei de la mine. A renegociat o parte dintre datorii și, câteva luni mai târziu, a vândut apartamentul pe care el și Mariana îl închiriau pentru a acoperi problemele magazinului.
Nu au ajuns pe drumuri.
Au fost obligați doar să-și rezolve singuri problemele.
Exact cum mi se spusese mie la optsprezece ani:
„Descurcă-te.”
Mariana nu m-a sunat aproape o lună.
Apoi, într-o sâmbătă, mi-a scris că vine la Cluj.
N-am invitat-o în apartamentul meu.
Ne-am întâlnit la o cafenea.
A venit cu caietul maro.
L-a pus pe masă.
— Ia-l.
— De ce?
— Nu-l mai vreau.
— Eu cu atât mai puțin.
A rămas cu palma pe copertă.
— Am fost foarte furioasă în ziua aceea.
— Caietul nu l-ai scris în ziua aceea.
Și-a retras mâna.
— Nu.
— L-ai ținut ani întregi.
— Da.
— De ce?
A privit spre geam.
— Pentru că mi-a fost teamă că într-o zi o să spui că n-am făcut nimic pentru tine.
M-am uitat la ea.
— Și atunci ai vrut să poți demonstra cât am costat.
A tăcut.
— Poate.
Era probabil cel mai sincer răspuns pe care mi-l dăduse despre copilăria mea.
— Te-am iubit, Daria.
— Nu spun că nu.
A ridicat privirea.
— Dar?
— Dar un copil nu trebuie să primească factura după ce crește.
Mariana a rămas cu ochii în masă.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu am șters cu o conversație zece ani de lucruri care mă urmăriseră până la maturitate.
Relația noastră a continuat, dar de la distanță.
Ne-am sunat de sărbători.
Ne-am văzut rar.
Nu i-am mai împrumutat bani.
Nu am finanțat magazinul.
Nu i-am cumpărat nimic lui Robert.
Iar cei 384.600 de lei pe care Mariana îi trecuse drept „datoria” mea nu i-am plătit niciodată.
Caietul a rămas la ea.
Premiul a rămas al meu.
O parte mi-a oferit siguranța pe care n-o avusesem niciodată, o parte am investit-o, iar o parte a ajuns la copii pentru care am ales eu să fac ceva.
Mariana rămăsese mătușa care mă crescuse după moartea părinților mei.
Dar din ziua aceea n-am mai confundat recunoștința cu o datorie financiară.
Pentru copilăria mea nu mai exista nicio factură de achitat.