Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Știam ce făcuse în ultimii doisprezece ani.
Tăcea până trecea furtuna.
Apoi, când rămâneam singuri, îmi spunea:
„Știi cum e mama.”
Radu și-a pus încet furculița pe masă.
S-a uitat întâi la mine.
Apoi la Carmen.
— Mamă, aici tocmai ai greșit într-un lucru foarte important…
— Nu este casa mea în care Elena locuiește, a spus Radu. Este casa noastră. A mea și a ei.
Carmen a rămas cu ochii la el.
— Asta era lucrul important?
— Da. Și încă unul: nu ai voie să-i vorbești așa.
— Eu sunt mama ta.
— Știu.
— Și o aperi pe ea în fața mea?
Radu a clătinat din cap.
— Nu te atac pe tine ca s-o apăr pe Elena. Îți spun că ai greșit.
Carmen a râs scurt.
— Frumos. După tot ce am făcut pentru tine.
— Nu vorbim despre ce ai făcut pentru mine când eram copil.
— Ba exact despre asta vorbim!
— Nu, mamă. Vorbim despre faptul că ai venit la noi, ai hotărât ce fac eu cu două săptămâni din concediul nostru, iar când Elena ți-a spus că avem alte planuri, i-ai spus să-și țină gura.
Carmen și-a luat geanta de pe spătarul scaunului.
— Perfect. Atunci nu mai aveți nevoie de mine.
Daniela a încercat:
— Mamă…
— Tu să nu te bagi.
Daniela a tăcut.
Radu însă nu.
— Și ei îi vorbești la fel.
Carmen s-a întors spre el.
— Ce vrei să spui?
— Că faci asta de ani întregi. Când cineva nu este de acord cu tine, îl faci să creadă că te-a jignit.
— Acum îmi faci proces?
— Nu. Îți spun ceva ce trebuia să-ți spun eu de mult.
M-am uitat la Radu.
Nu mă așteptasem la asta.
— Elena a înghițit multe comentarii de-ale tale, a continuat el. Iar eu am lăsat-o.
Carmen a deschis gura să răspundă.
— Pentru că îmi era mai simplu, a adăugat Radu. Îi spuneam mereu „știi cum e mama” și gata. Nu era corect.
De data aceasta Carmen chiar a rămas fără replică.
Doar câteva secunde.
— Deci ea ți-a băgat toate astea în cap.
— Nu.
— Înainte nu vorbeai așa cu mine.
— Exact asta este problema.
Carmen și-a pus geanta pe umăr.
— Bine. Plec.
Nimeni nu a oprit-o.
A ajuns până la ușa sufrageriei și s-a întors.
— Și concediul?
Pentru o secundă am crezut că nu auzisem bine.
Radu aproape că a zâmbit, dar s-a abținut.
— Mergem în concediul pe care l-am plătit.
— Iar eu cu casa ce fac?
— Vin două weekenduri înainte să plecăm și te ajut cu gardul și magazia.
— Două weekenduri nu ajung.
— Atât pot.
Carmen s-a uitat la mine.
— Bine.
Nu suna deloc ca și cum ar fi fost bine.
A plecat.
De data aceasta nu a trântit ușa.
După ce Daniela a plecat și ea, eu și Radu am rămas singuri.
El a început să strângă farfuriile.
— Îmi pare rău.
— Pentru azi?
— Pentru ultimii ani.
Am rămas lângă masă.
— De multe ori am văzut că te deranjează.
— Și?
— Și mă prefăceam că nu observ pentru că știam că, dacă îi spun ceva mamei, începe o ceartă.
— Așa că mă lăsai pe mine să tac.
— Da.
Nu l-am contrazis.
— N-a fost corect, a spus.
— Nu.
— Știu.
A dus farfuriile în bucătărie.
Nu aveam nevoie să-mi promită că mama lui nu ne va mai deranja niciodată.
Știam că nu era realist.
Aveam nevoie ca data viitoare să nu mă lase singură în fața ei.
Următoarele patru zile, Carmen nu ne-a sunat.
În a cincea seară l-a sunat pe Radu.
A ieșit pe balcon și au vorbit aproape jumătate de oră.
Când s-a întors, nu l-am întrebat ce i-a spus.
— Mama e încă supărată.
— Mi-am imaginat.
— Dar cred că a înțeles.
— Vom vedea.
Duminica următoare, pe la unsprezece, a sunat soneria.
Am deschis.
Carmen era în fața ușii.
Ținea o caserolă cu prăjitură.
În trecut, de multe ori suna și deschidea imediat ușa cu cheia pe care i-o dăduse Radu pentru urgențe.
Acum cheia nu era în mâna ei.
— Bună, a spus.
— Bună.
A rămas pe palier.
— Pot să intru?
Întrebarea m-a surprins.
M-am dat la o parte.
— Da.
A intrat și și-a lăsat pantofii la intrare.
Radu a venit din sufragerie.
— Bună, mamă.
— Bună.
A pus caserola pe masă.
Nimeni nu știa prea bine cum să înceapă.
Până la urmă, Carmen s-a uitat la mine.
— Nu sunt de acord cu tot ce ai spus duminica trecută.
— Nici nu trebuie.
A strâns buzele.
— Dar n-ar fi trebuit să-ți spun să taci.
Am așteptat.
— Și nici să hotărăsc eu ce faceți cu concediul.
— Mulțumesc.
— Tot cred că Radu ar putea veni mai des la mine.
Radu a răspuns de data aceasta:
— Atunci mă suni și mă întrebi când pot.
Carmen s-a uitat la el.
— Bine.
Nu era o transformare spectaculoasă.
Era doar prima dată când o auzeam acceptând un „bine” fără să adauge încă zece argumente.
În iulie eu și Radu am plecat în concediul pe care îl rezervaserăm.
Înainte de plecare, el a mers două sâmbete la Carmen și a reparat gardul împreună cu un vecin. Pentru magazie au chemat un meseriaș.
Carmen nu a fost încântată că nu făcuse Radu totul.
Dar nici nu ne-a mai cerut să anulăm concediul.
Cheia de la apartamentul nostru a rămas la ea pentru urgențe, însă nu a mai folosit-o ca să intre neanunțată.
Relația mea cu Carmen nu a devenit brusc apropiată.
Au mai existat comentarii.
Au mai existat momente în care a încercat să decidă pentru noi.
Diferența era că Radu nu mai spunea:
„Știi cum e mama.”
Îi răspundea el.
Iar dacă nu eram de acord cu ea, nu mai trebuia să tac doar ca să fie liniște.
Carmen a rămas mama lui.
Eu am rămas soția lui.
Iar Radu a înțeles, în sfârșit, că nu trebuia să aleagă între noi.
Trebuia doar să nu-i mai permită uneia să decidă în locul celeilalte.