Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu nu a răspuns imediat.
Carmen a făcut-o în locul lui.
“Nu trebuie să plec nicăieri.”
M-am uitat la ea.
“Nu v-am întrebat pe dumneavoastră.”
“Este fiul meu.”
“Și este soțul meu. Întrebarea era pentru el.”
Radu și-a lăsat furculița jos.
Sora lui s-a ridicat.
“Poate ar trebui să plecăm.”
“Nu”, a spus Carmen. “Rămâneți. Dacă Elena vrea spectacol, măcar să-l vadă toată lumea.”
Radu s-a ridicat și el.
“Mamă, ajunge.”
Carmen s-a întors spre el.
“Poftim?”
“Lucrările la tine s-au terminat.”
“Și?”
“Și trebuie să te întorci acasă.”
Fața ei s-a schimbat.
“Acum?”
“Nu în secunda asta. Îți strângi lucrurile și te duc eu.”
“În fața tuturor mă dai afară?”
Radu s-a uitat spre mine, apoi din nou spre ea.
“Nu trebuia să ajungem aici.”
“Din cauza ei.”
“Nu.”
Carmen a rămas cu ochii la el.
Radu și-a frecat fruntea.
“Din cauza mea.”
N-am spus nimic.
“De fiecare dată când Elena mi-a spus că o deranjează ceva, eu i-am spus să te lase în pace. Am crezut că dacă nu mă cert cu tine, trece.”
Carmen a râs scurt.
“Deci acum eu sunt problema?”
“Problema este că trebuia să-ți spun acum o lună că lucrările s-au terminat și trebuie să pleci.”
“Eu sunt mama ta.”
“Știu.”
“Și mă dai afară din casa ta.”
“Te rog să te întorci în casa ta.”
Carmen s-a uitat la mine.
“Felicitări.”
“Nu am câștigat nimic”, am spus.
“Ba da. Exact asta ai vrut.”
“Am vrut să pot veni de la serviciu și să găsesc lucrurile unde le-am lăsat. Să nu-mi fie deschise scrisorile și să nu intre nimeni în dormitorul meu fără să bată.”
“Doamne, ce tragedie.”
Radu a intervenit.
“Mamă.”
“Ce?”
“Nu o mai lua peste picior.”
Carmen a rămas nemișcată.
Era prima dată în șase săptămâni când îl vedeam oprind-o înainte să fiu eu obligată să răspund.
Masa s-a terminat acolo.
Rudele au plecat repede.
Carmen a intrat în camera de oaspeți și a închis ușa.
Eu am început să strâng masa.
După câteva minute, Radu a venit în bucătărie.
“Trebuia să fac asta mai devreme.”
“Da.”
“Am tot sperat că pleacă singură.”
“Și eu.”
“Îmi pare rău.”
Am pus o farfurie în chiuvetă.
“Nu sunt supărată doar pe mama ta.”
“Știu.”
“Șase săptămâni m-ai pus pe mine să fiu omul rău, pentru că tu nu voiai să-i spui nu.”
A dat din cap.
“Așa am făcut.”
Din hol s-a auzit zgomotul unui fermoar.
Carmen își strângea lucrurile.
N-a durat douăzeci de minute.
A durat aproape două ore.
Când a ieșit, avea două valize.
Radu a intrat după a treia.
“Nu pune mâna pe ele”, i-a spus.
“Mamă, sunt grele.”
“M-am descurcat să le aduc. Mă descurc și să le iau.”
A tras prima valiză spre ușă.
Înainte să iasă, s-a întors spre mine.
“Sper că acum ești mulțumită.”
“Nu.”
“Nu pare.”
“Nu voiam să ajungem aici.”
“Dar ai obținut ce voiai.”
“Am obținut ce trebuia să se întâmple acum o lună.”
Radu a luat totuși a treia valiză.
“Te duc acasă.”
Carmen n-a mai protestat.
Când s-a întors, era aproape zece seara.
Am stat amândoi în sufragerie.
Camera de oaspeți rămăsese cu ușa deschisă.
“Nu vreau să aleg între tine și mama”, a spus.
“Nici nu ți-am cerut asta.”
“Știu.”
“Vreau doar ca atunci când cineva îmi încalcă limitele în casa asta să nu-mi spui «Știi cum e».”
A dat din cap.
“Nu mai spun.”
Nu i-am cerut promisiuni mai mari.
În următoarele două săptămâni, Carmen nu m-a sunat deloc.
Pe Radu îl suna.
După unele conversații venea acasă tăcut.
Într-o seară mi-a spus:
“Încă spune că ai dat-o afară.”
“Tu ce-i spui?”
“Că eu i-am spus să plece.”
“Și?”
“Nu-i place răspunsul.”
Asta era problema lor.
N-am mai intrat între ei.
Au trecut aproape două luni până când Carmen a venit din nou la noi.
De data aceasta, Radu mă întrebase înainte.
“Vrea să vină duminică la prânz. E în regulă?”
“Da.”
“Sigur?”
“Da. Pentru prânz.”
A înțeles.
Duminică, soneria a sunat la ora unu.
Carmen era singură în fața ușii.
Nu avea valize.
Avea doar geanta și o cutie cu prăjituri.
“Pot să intru?”
M-am dat la o parte.
“Da.”
Nu și-a cerut scuze.
Nici eu n-am pretins că cele șase săptămâni nu se întâmplaseră.
A stat aproape trei ore.
A făcut două comentarii despre mâncare și unul despre perdelele noi.
De fiecare dată, Radu a schimbat subiectul înainte să fiu eu nevoită să răspund.
La plecare și-a luat geanta.
“Mai venim”, a spus.
“Sigur.”
S-a uitat spre fiul ei.
“Dar mă anunți.”
Radu a răspuns:
“Da.”
După aceea, Carmen a continuat să facă parte din viața noastră.
N-a devenit alt om și nici relația dintre noi n-a devenit brusc apropiată.
Dar n-a mai venit cu valize fără să existe o dată clară de plecare. N-a mai intrat în dormitorul nostru și nu mi-a mai deschis corespondența.
Iar când Radu și cu mine am plecat în vacanța despre care izbucnise cearta la masa aceea, Carmen a venit să ne ude plantele.
Înainte să plecăm, mi-a cerut cheia.
I-am dat-o.
“Vă întoarceți duminică?”, a întrebat.
“Duminică seara.”
“Atunci vin doar să ud florile.”
“Perfect.”
Când ne-am întors, apartamentul era exact cum îl lăsasem.
Plantele erau udate.
Nimic nu fusese mutat.
Iar cheia era pe masa din hol.