Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Pentru că nu voiam să afli înainte de nuntă.
— Ai ascuns 115.000 de lei?
Mihai și-a lăsat capul în jos.
— Nu sunt 185.000 numai la apartament.
— Atunci explică-mi.
A tras mapa spre el.
Pentru prima dată nu a mai încercat să mă convingă că exagerez.
Cu doi ani înainte, firma lui începuse să aibă probleme.
Pierduse doi clienți mari.
Luase un credit.
Apoi altul ca să acopere primul și să țină afacerea în viață.
Folosise și o linie de credit personală.
Când lucrurile nu se redresaseră, refinanțase o parte din datorii și garantase cu apartamentul.
— De ce mi-ai spus 70.000?
— Pentru că atât speram să rămână după ce vând niște echipamente și recuperez niște bani.
— Nu te-am întrebat cât speri să rămână. Te-am întrebat cât datorezi acum.
— Știu.
— Mama ta știa?
— Știa că am probleme.
— Știa de 185.000?
— Nu.
Am încuviințat.
Asta se potrivea cu reacția Doinei.
Știa că fiul ei risca să-și piardă apartamentul.
Nu știa cât de adâncă era groapa.
— Și cum anume rezolva planul tău problema?
— Care plan?
— Să locuim aici și să-l închiriezi pe al tău.
Mihai a început să-mi explice.
Dacă se muta la mine, elimina o parte din cheltuielile lui lunare.
Dacă reușea să închirieze apartamentul, chiria acoperea o parte din rată.
Firma urma să-i aducă bani.
El urma să vândă niște echipamente.
Totul era construit din „dacă”.
— Și mama ta?
— Voiam s-o ajut în continuare.
— Din ce?
A tăcut.
— Mihai, mi-ai spus că închiriezi apartamentul ca s-o ajuți pe mama ta și să ne rămână și nouă bani. Acum îmi spui că chiria trebuia să acopere datoriile.
— Nu voiam s-o sperii pe mama.
— Pe ea n-ai vrut s-o sperii. Pe mine n-ai vrut să mă pierzi. Așa că fiecăreia ne-ai spus altceva.
— Am crezut că pot rezolva.
— Înainte să aflu.
— Da.
M-am ridicat și m-am dus până la fereastră.
Pe masă erau invitațiile noastre.
Numele invitaților.
Restaurantul.
Ora cununiei.
Totul era pregătit pentru o căsătorie în care eu nu știam nici măcar cât datora omul cu care urma să mă căsătoresc.
— Mai e ceva?
— Ce?
— Mai există vreun plan pe care nu mi l-ai spus?
— Nu.
M-am uitat la el.
— Mihai.
A tăcut prea mult.
— Spune.
— Dacă nu reușeam să stabilizez lucrurile după nuntă, voiam să discutăm despre o refinanțare mai mare.
— Noi?
— Împreună.
— Cu ce garanție?
Nu mi-a răspuns.
Nici nu trebuia.
— Cu apartamentul meu.
— Doar dacă erai de acord.
— Dar nu voiai să-mi propui asta acum.
— Nu.
— După nuntă.
— Da.
Am tras aer în piept.
— De ce?
— Pentru că acum ai fi spus nu.
Replica lui a făcut mai mult decât toate documentele.
— Și după nuntă credeai că voi spune da?
— Credeam că vom fi o familie și vom găsi o soluție împreună.
— Nu, Mihai. Tu ai ales deja soluția. Eu trebuia doar să aflu despre problemă suficient de târziu.
S-a ridicat.
— Nu am vrut să-ți iau apartamentul.
— N-am spus că voiai să mi-l iei. Voiai să-l pui în joc pentru o datorie despre care nu mi-ai spus adevărul.
— Ca să ne salvăm.
— Nu „noi” avem 185.000 de lei datorie.
A tăcut.
— Tu îi ai.
În seara aceea nu am anulat nunta.
I-am spus să plece și că vreau două zile fără telefoane.
N-am dormit aproape deloc.
A doua zi am mers la restaurant și am întrebat ce se întâmplă dacă anulăm.
O parte din avans se pierdea.
La fotograf pierdeam rezervarea.
La formație puteam recupera o parte.
Rochia era deja modificată pe măsurile mele.
M-am întors acasă și am găsit invitațiile pe masă.
42 de zile.
Atât mai rămăseseră.
În ziua următoare, Mihai a venit cu Doina.
Nu o chemasem eu.
— Am vrut să vorbim toți trei, a spus el.
Doina avea ochii obosiți.
— Raluca, eu n-am știut suma.
— Te cred.
A părut surprinsă.
— Dar știați că poate pierde apartamentul.
— Da.
— Și tot mă împingeați să accept planul cu mutatul la mine.
Doina și-a strâns mâinile.
— Am crezut că dacă scapă de cheltuielile cu locuința o să-și revină.
— Locuind gratis la mine.
— Urma să fii soția lui.
— Exact. Și tocmai de aceea trebuia să știu adevărul înainte.
Mihai a intervenit:
— Pot să vând apartamentul.
— Atunci vinde-l.
— Pot să închid firma.
— Dacă asta trebuie să faci, fă-o.
— Pot să repar situația.
— Sper.
S-a uitat la mine.
— Atunci ce vrei?
M-am dus în dormitor și am adus cutia cu verighetele pe care le ridicaserăm cu o săptămână înainte.
Am pus-o pe masă.
— Să anulăm nunta.
Doina și-a dus mâna la gură.
Mihai nu a spus nimic câteva secunde.
— S-o amânăm.
— Nu.
— Raluca, șase săptămâni. Putem să…
— Nu o amân.
— Atunci ce spui?
— Că nu mai există nuntă.
A rămas uitându-se la mine.
— Pentru datorii?
— Nu. Dacă veneai acum șase luni și îmi spuneai că ai 185.000 de lei datorii, poate găseam împreună o soluție. Poate nu. Dar aveam adevărul.
— Mi-a fost rușine.
— Și de aceea mi-ai spus 70.000.
N-a răspuns.
— Și de aceea mi-ai spus că chiria va fi pentru mama ta, când aveai nevoie de ea pentru datorii.
Tot tăcere.
— Și de aceea planul următor era să-mi propui apartamentul drept garanție abia după ce deveneam soția ta.
Doina a început să plângă.
— Raluca, gândiți-vă bine. Sunt bani dați la restaurant, rochia…
— Știu.
— Pierdeți o grămadă.
— Mai puțin decât aș putea pierde dacă mă căsătoresc fără să am încredere în omul de lângă mine.
Mihai a luat cutia de pe masă.
— Deci asta e?
— Da.
Nunta a fost anulată în aceeași săptămână.
Am pierdut o parte din avansul restaurantului și banii pentru câteva servicii pe care nu le-am mai putut anula.
Rochia a rămas luni întregi în husă.
Eu și Mihai nu ne-am mai împăcat.
La aproximativ trei luni după despărțire, am aflat de la un cunoscut comun că își vânduse apartamentul înainte ca situația să se agraveze și mai mult.
Banii nu i-au acoperit toate datoriile.
A închis și firma și s-a mutat temporar la Doina.
Nu m-am bucurat.
Dar nici nu m-am întors.
Cu câteva zile înainte de data la care ar fi trebuit să ne căsătorim, Mihai m-a sunat.
— Am început să-mi plătesc datoriile.
— Mă bucur.
— Dacă aș fi făcut asta de la început…
— Nu datoriile au anulat nunta, Mihai.
A tăcut.
— Știu.
— Minciunile au anulat-o.
— Știu.
A fost ultima noastră conversație.
În ziua în care ar fi trebuit să merg la cununie, m-am trezit în apartamentul meu.
Nu am făcut petrecere.
Nu am plecat într-o vacanță spectaculoasă.
Nu mi-am cumpărat nimic ca să sărbătoresc.
Am strâns invitațiile rămase și le-am pus într-o cutie împreună cu contractele anulate.
Nunta nu mai exista.
Relația cu Mihai se terminase definitiv.
El își vânduse locuința și își plătea singur datoriile.
Doina nu mai avea niciun cuvânt de spus despre apartamentul meu.
Iar apartamentul pentru care muncisem ani întregi nu devenise garanția celor 185.000 de lei pe care Mihai alesese să mi-i ascundă.