Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la omul cu care trăisem douăzeci și doi de ani.
“Atunci problema noastră nu mai sunt apartamentele.”
Dan s-a uitat la mine câteva secunde.
“Ce vrei să spui?”
“Exact ce ai auzit.”
“Ne certăm pentru că am chemat un agent?”
“Ne certăm pentru că ți-am spus că nu vând, iar tu ai început să pregătești vânzarea fără mine.”
“N-am pregătit nicio vânzare.”
“Ai trimis un agent să evalueze apartamentul.”
“Ca să știm cât valorează.”
“Eu pot afla cât valorează când vreau.”
S-a ridicat și a venit spre mine.
“Laura, termină cu «eu». Suntem o familie.”
“Atunci de ce n-ai vorbit cu mine înainte?”
N-a răspuns.
În următoarele zile nu a renunțat.
A făcut calcule.
Mi-a arătat case pe telefon.
Mi-a spus cât am economisi dacă am achita creditul nostru.
Unele dintre ideile lui nici măcar nu erau rele.
Problema era că în toate planurile exista deja o decizie pe care eu nu o luasem: să vând ceea ce primisem de la mătușa mea.
Într-o seară a pus telefonul în fața mea.
“Uite casa asta.”
“N-o vreau.”
“Nici măcar nu te-ai uitat.”
“Pentru că nu caut casă.”
“Are curte. E mai mare decât ce avem acum.”
“Dan, oprește-te.”
“Cu un apartament vândut și o parte din bani putem s-o luăm fără probleme.”
Am împins telefonul înapoi.
“Nu vând.”
Atunci a spus:
“Deci tu vrei să stăm în apartamentul ăsta și să ții două proprietăți doar ca să demonstrezi că sunt ale tale?”
“Vreau să am timp să decid.”
“A trecut aproape o lună.”
“Și?”
“Și cât timp îți trebuie?”
“Atât cât vreau.”
A plecat din bucătărie trântind ușa.
După discuția aceea am încetat să-i mai spun orice despre moștenire.
Am păstrat documentele și cheile separat și am început singură demersurile pentru a pune unul dintre apartamente în chirie.
Pe celălalt voiam să-l păstrez deocamdată exact cum era.
Când Dan a aflat, conflictul a devenit mai urât.
“Deci cu mine nu discuți, dar cu chiriași poți discuta?”
“Ți-am spus ce vreau să fac.”
“Nu m-ai întrebat.”
“Pentru că nu-ți cer permisiunea.”
A râs.
“Foarte frumos. După douăzeci și doi de ani de căsnicie.”
“După douăzeci și doi de ani de căsnicie ar fi trebuit să știi că nu chemi un agent să vândă ceva ce nu este al tău.”
În seara aceea Dan a plecat la mama lui.
Credeam că se va întoarce după câteva ore.
N-a venit.
A doua zi mi-a trimis mesaj că are nevoie de timp să se gândească.
Au trecut patru zile.
În a cincea a venit după haine.
“Mama spune că ai luat-o razna de când ai primit banii.”
“Mama ta poate să creadă ce vrea.”
“Și eu cred că te-ai schimbat.”
“Poate.”
A deschis dulapul.
“Înainte nu țineai socoteala la ce e al meu și ce e al tău.”
“Înainte nu încercai să vinzi lucrurile mele fără să-mi spui.”
S-a întors spre mine.
“N-am putut vinde nimic fără tine.”
“Știu.”
“Atunci ce mare lucru am făcut?”
Acolo era problema.
După toate certurile, încă nu vedea nimic grav în ce făcuse.
“Te-am rugat să te oprești. N-ai făcut-o.”
“Pentru că luam o decizie bună pentru noi.”
“Tu o luai.”
Dan și-a pus hainele în geantă.
“Și ce vrei acum? Să aruncăm douăzeci și doi de ani pentru două apartamente?”
“Nu.”
M-am uitat la el.
“Pentru faptul că ai hotărât că «nu» al meu nu contează.”
A plecat.
Am rămas separați aproape două luni.
În perioada aceea am închiriat apartamentul mai mic.
Banii din chirie au intrat într-un cont separat.
Nu am vândut niciun apartament și nu am cumpărat casa pe care o alesese Dan.
Într-o după-amiază m-a sunat și mi-a cerut să ne întâlnim.
A venit acasă.
De data aceasta nu avea anunțuri imobiliare pe telefon și nici calcule pregătite.
“Vreau să mă întorc.”
“De ce?”
“Pentru că nu vreau să se termine căsnicia noastră așa.”
“Și apartamentele?”
A oftat.
“Tot cred că ar fi fost mai bine să vindem unul.”
Am rămas tăcută.
A continuat:
“Dar n-ar fi trebuit să chem agentul fără să-ți spun.”
Era prima dată când recunoștea asta.
“Și?”
“Și nu trebuia să presupun că, dacă suntem căsătoriți, pot decide eu ce faci cu ele.”
Nu era o declarație spectaculoasă.
Dar era exact lucrul pe care refuzase să-l spună timp de două luni.
Dan s-a întors acasă.
Nu ne-am întors însă la felul în care fuseserăm înainte.
Am separat mai clar anumite lucruri financiare și nu i-am dat acces la banii moșteniți.
Apartamentul mic a rămas închiriat.
Pe cel mare l-am păstrat.
O parte din cei aproape 320.000 de lei am investit-o în renovarea lui, iar restul a rămas pus deoparte.
Dan nu a mai chemat agenți și nu mi-a mai cerut să vând.
Câteva luni mai târziu am mers împreună la apartamentul mătușii.
Terminasem renovarea.
Dan s-a uitat prin camere și m-a întrebat:
“Și acum ce faci cu el?”
“Încă nu m-am hotărât.”
A dat din cap.
“Bine.”
Atât.
De data aceasta nu a făcut niciun plan în locul meu.