Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mă duc la Cluj pentru serviciu, i-a spus Radu.
Mara s-a uitat la troler.
— Și când vii?
Radu a ezitat.
— Vineri seara.
— Și luni pleci iar?
— Da.
Fiica noastră a rămas câteva secunde pe loc.
— În fiecare săptămână?
De data asta Radu nu s-a mai uitat la mine.
— Pentru o perioadă.
Mara a dat din cap și s-a întors în cameră.
N-a plâns.
Tocmai asta a făcut momentul și mai greu.
Radu și-a luat geanta laptopului.
— Vorbim diseară.
— Despre ce? Decizia ai luat-o deja.
— Ioana, dacă nu plec acum, pierd postul.
— Atunci du-te.
A plecat.
În prima săptămână a venit vineri, exact cum promisese.
Copiii l-au așteptat până aproape de miezul nopții.
Sâmbătă am încercat să ne comportăm normal.
Duminică seara, după ce copiii s-au culcat, am rămas în bucătărie.
— Cum e? l-am întrebat.
— Greu. Dar bine.
Mi-a povestit despre echipă, proiecte, apartamentul închiriat de firmă.
Apoi m-a întrebat:
— Te-ai mai gândit?
— Da.
— Și?
— Nu pot să mut copiii acum.
A oftat.
— Nici măcar nu vrei să încercăm.
— Ba da. Tocmai asta fac.
I-am arătat un caiet.
În timpul săptămânii vorbisem cu trei persoane care ofereau îngrijire la domiciliu.
Una putea veni două ore dimineața.
Alta patru ore după-amiaza.
O firmă oferea inclusiv vizite în weekend, dar costul era mare.
— Am fost și cu tata la medic. L-am întrebat direct cât de mult poate rămâne singur.
Radu s-a uitat la mine.
— Și?
— Nu toată ziua. Mai ales după episodul de luna trecută.
— Atunci plătim pe cineva.
— Putem plăti pe cineva câteva ore. Nu putem cumpăra un om care să locuiască acolo permanent.
— Nici tu nu locuiești cu ei permanent.
— Știu.
Pentru prima dată n-am ridicat vocea niciunul.
— Radu, poate ai dreptate într-un lucru.
— Care?
— Eu am ajuns să cred că trebuie să fac personal absolut totul pentru ai mei.
N-a spus nimic.
— Dar și tu greșești dacă îți imaginezi că îi putem lăsa de luni până vineri și că două telefoane rezolvă problema.
— Atunci găsim ceva între.
— Asta trebuia să facem înainte să accepți postul.
A coborât privirea.
— Știu.
Luni dimineață a plecat din nou.
Așa au trecut primele săptămâni.
Radu venea aproape în fiecare weekend.
Apoi a apărut primul proiect important.
Într-o vineri m-a sunat.
— Nu ajung.
— Le-ai spus copiilor?
— Îi sun imediat.
Weekendul următor a venit.
Peste două săptămâni a ratat din nou trenul de vineri și a ajuns sâmbătă după-amiază.
Nu era pentru că nu voia să vină.
Pur și simplu noul post începea să-i ceară exact ceea ce mă temusem că îi va cere.
Timp.
Eu, în schimb, începusem să cedez în București.
Serviciu.
Copii.
Teme.
Cumpărături.
Părinții mei.
Într-o miercuri, mama m-a sunat la șapte dimineața.
Tata alunecase când încercase să ajungă singur la baie.
Nu pățise nimic grav, dar nu se putea ridica.
Am dus copiii la școală, am fugit la ai mei, apoi la serviciu.
La prânz m-a sunat învățătoarea lui Vlad.
Uitase acasă un proiect pe care trebuia să-l prezinte.
Am închis telefonul și am rămas câteva secunde în mașină.
Nu mai puteam continua așa.
În seara aceea l-am sunat pe Radu.
— Trebuie să vii.
— S-a întâmplat ceva?
— Da. Noi.
A ajuns vineri.
După ce copiii s-au culcat, am pus toate cifrele pe masă.
Salariul lui vechi.
Salariul nou.
Chiria de la Cluj, pe care firma urma s-o mai plătească patru luni.
Costurile drumurilor.
Afterschool-ul.
Rata.
Și costul unei persoane care să vină zilnic la părinții mei.
— Putem face asta, a spus Radu.
— Pentru patru-cinci ore pe zi, da.
— Este deja mai mult decât au acum.
Avea dreptate.
— Dar nu rezolvă problema noastră.
— Știu.
A doua zi am mers împreună la părinții mei.
Mama s-a supărat când a auzit că vrem să plătim pe cineva.
— Nu sunt neputincioasă.
— Nu e pentru că ești neputincioasă, i-am spus. Este pentru ca eu să nu mai plec de la serviciu de fiecare dată când trebuie ridicată o rețetă sau făcută o cumpărătură.
Tata a rămas tăcut.
Apoi a spus greu:
— Las-o… să te ajute.
Mama s-a uitat la el.
N-a mai protestat.
Am găsit-o pe doamna Mariana prin recomandarea unei vecine.
Avea 56 de ani și lucrase ani buni ca infirmieră.
A început să vină de luni până vineri câte patru ore.
Făcea cumpărăturile mai grele, îi însoțea uneori la medic și îl ajuta pe tata cu lucrurile pe care mama nu le mai putea face singură.
Eu continuam să merg la ei.
Dar nu în fiecare zi.
Pentru prima dată după mult timp, telefonul meu nu mai era singurul plan de urgență al părinților mei.
Rămânea însă problema lui Radu.
După aproape trei luni de navetă, într-o duminică seara, înainte să plece din nou, i-am spus:
— Nu mai putem face asta încă un an.
— Știu.
— Ori găsim o variantă în care avem din nou un soț și un tată aici, ori trebuie să discutăm serios ce facem cu căsnicia noastră.
Nu l-am amenințat.
Chiar ajunsesem acolo.
Radu a plecat la Cluj.
Două zile mai târziu m-a sunat.
— Am vorbit cu directorul general.
— Și?
— I-am spus că nu pot continua cinci zile pe săptămână aici.
Mi-am ținut respirația.
— Ce a zis?
— Că postul a fost prezentat ca fiind în Cluj.
— Deci?
— I-am propus trei zile aici și două din București. Vin luni dimineața și mă întorc miercuri seara. Joi și vineri lucrez din București.
— Și a acceptat?
— Pentru trei luni de probă. Dacă echipa funcționează și rezultatele rămân bune, continuăm.
Nu era soluția perfectă.
Dar era prima soluție pe care o construisem fără ca unul dintre noi să-i ceară celuilalt să renunțe la tot.
În următoarele trei luni, Radu a făcut naveta.
Lunea pleca devreme.
Miercuri seara se întorcea.
Joi dimineața lua micul dejun cu copiii înainte să înceapă lucrul.
Nu era ușor.
Uneori trenul întârzia.
Uneori avea ședințe joi și trebuia să rămână la Cluj.
Dar Mara și Vlad nu-și mai făceau bagaje ca să-și vadă tatăl.
Casa lor rămăsese una singură.
După perioada de probă, firma i-a păstrat programul hibrid.
Radu a rămas pe postul nou.
Noi am rămas în București.
O parte din diferența de salariu mergea lunar către ajutorul părinților mei.
Mama a protestat câteva luni.
Apoi s-a obișnuit cu Mariana atât de bine încât într-o zi mi-a spus:
— Să nu cumva să-i schimbați programul fără să mă întrebați.
Am râs.
Tata continua să aibă zile bune și zile proaste.
Eu continuam să merg la ei.
Dar eram din nou fiica lor, nu singurul om care trebuia să rezolve fiecare problemă.
Într-o seară, aproape șase luni după dimineața în care plecase cu trolerul, Radu și cu mine am rămas singuri în bucătărie.
— Am greșit când am acceptat fără tine, a spus.
— Da.
— Credeam că dacă salariul este suficient de bun, restul se rezolvă.
— Iar eu credeam că, dacă nu fac eu totul pentru ai mei, îi abandonez.
Radu a dat din cap.
— Nici asta nu era adevărat.
— Nu.
Nu ne-am cerut iertare pentru faptul că ne păsase de lucruri diferite.
Ne-am cerut iertare pentru felul în care încercaserăm să-l obligăm pe celălalt să aleagă.
Radu și-a păstrat promovarea.
Eu nu mi-am abandonat părinții.
Mara și Vlad au rămas în casa și la școala lor din București.
Iar eu și Radu am rămas căsătoriți.
Nu pentru că unul dintre noi a câștigat disputa dintre București și Cluj.
Ci pentru că, înainte ca două orașe să ne despartă definitiv, am încetat să mai căutăm care dintre noi trebuia să piardă.