Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Irina…
— Este fiica ta?
Vlad și-a trecut mâna peste față.
— Nu este ceea ce crezi.
Am strâns felicitarea în mână.
— Te-am întrebat dacă este fiica ta.
— Nu.
Am rămas nemișcată.
— Atunci cine este?
Vlad s-a uitat la fotografiile de pe perete.
— Sora mea.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Sora ta?
— Sora mea vitregă. Sofia.
— Ai o soră de nouă ani.
— Da.
— Și suntem împreună de patru ani.
— Știu.
— Ne-am căsătorit ieri.
— Știu, Irina.
— Atunci explică-mi cum am ajuns aici cu o cheie primită pe ascuns de la mătușa ta.
Vlad s-a așezat pe scaunul de lângă biroul Sofiei.
De data aceasta nu i-am permis să înceapă cu „este complicat”.
— Începe cu adevărul.
Și a început.
Când Vlad avea 26 de ani, tatăl lui, Mihai, avusese o relație cu o altă femeie.
Femeia se numea Raluca.
Din acea relație se născuse Sofia.
Doina, mama lui Vlad, aflase totul înainte de nașterea copilului.
Rămăsese cu Mihai, dar pusese o condiție: Sofia nu urma să facă parte din viața ei.
Nicio fotografie în casă.
Nicio aniversare împreună.
Niciun Crăciun.
— Și tu ai acceptat?
— La început.
— De ce?
— Pentru că eram furios pe tata. Și pentru că mama se prăbușise.
Sofia avea patru ani când Vlad o întâlnise cu adevărat.
Mihai îl convinsese să vină la aniversarea ei.
— La sfârșit m-a întrebat dacă sunt fratele ei, mi-a spus Vlad. I-am spus că da. M-a întrebat dacă poate să-mi spună Vlad sau trebuie să-mi spună „domnule”.
M-am uitat la fotografiile de pe perete.
— Și după aceea ai început să vii.
— Da.
Doina aflase câteva luni mai târziu.
Îi spusese că prin apropierea de Sofia îl ierta pe tatăl lui pentru infidelitate.
Vlad continuase totuși să o vadă.
Pe ascuns.
Mihai murise cu cinci ani înainte.
Apartamentul în care ne aflam îi aparținuse lui și îi revenise lui Vlad.
Raluca se descurca greu singură, iar Vlad le lăsase pe ea și pe Sofia să locuiască acolo.
— De când vii aici?
— De cinci ani.
— Iar noi suntem împreună de patru.
Vlad a dat din cap.
— De câte ori pe săptămână?
— Uneori o dată. Alteori de două ori.
Am început să-mi amintesc.
Sâmbetele în care „îl ajuta pe un coleg”.
Serile în care „mai rămânea la birou”.
Drumurile scurte care durau două ore.
— M-ai mințit de zeci de ori.
— Da.
Măcar nu încerca să mă facă să mă îndoiesc de ceea ce tocmai aflasem.
— De ce?
— La început mi-a fost rușine de toată povestea.
— De Sofia?
— Nu. De tata. De scandal. De mama. De tot.
— Dar eu nu eram mama ta.
— Știu.
— După un an puteai să-mi spui.
— Știu.
— După doi?
A dat din cap.
— După trei?
— Da.
Am ridicat mâna pe care aveam verigheta.
— Ieri?
Vlad n-a mai răspuns.
Am ridicat felicitarea.
— Atunci explică-mi asta.
I-am citit ultima propoziție.
„Promit că după ce te căsătorești nu o să te mai deranjez.”
Vlad și-a coborât privirea.
— De ce crede sora ta că nunta noastră înseamnă că trebuie să dispară?
— Mama a aflat că încă vin aici.
— Și?
— Mi-a spus că după ce mă căsătoresc trebuie să hotărăsc unde este familia mea.
— Sofia este familia ta.
— Știu.
— Nu-mi mai spune că știi. Ce i-ai spus Sofiei?
A durat câteva secunde.
— Că după nuntă probabil n-o să mai pot veni atât de des.
— De ce?
— Nu știam ce să-i spun.
— Puteai să-i spui adevărul mamei tale.
Vlad a tăcut.
— În schimb, ai făcut-o pe Sofia să creadă că eu sunt motivul.
— Nu asta am vrut.
— Dar asta ai făcut.
M-am uitat din nou la felicitare.
— Nici măcar nu mă cunoaște și deja crede că i-am luat fratele.
— Irina…
— Când ți-am cerut eu să alegi între mine și ea?
— Niciodată.
— Exact.
Ușa apartamentului s-a deschis.
Am auzit o femeie vorbind pe hol.
Apoi o voce de copil.
Vlad s-a ridicat.
În ușă a apărut Raluca, cu două sacoșe de cumpărături.
Lângă ea era fetița din fotografii.
Sofia.
Când m-a văzut, s-a oprit.
Privirea i-a coborât spre verigheta mea.
— Tu ești Irina?
— Da.
Sofia s-a uitat la Vlad.
Apoi din nou la mine.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
Și-a strâns bretelele rucsacului.
— Promit că nu-l mai deranjez.
Vlad a închis ochii.
Eu m-am apropiat de ea.
— Sofia, uită-te la mine.
A ridicat ochii.
— Nu mă deranjezi.
— Dar acum sunteți căsătoriți.
— Da.
— Și el are familia lui.
— Tu ești sora lui. Asta nu s-a schimbat ieri.
S-a uitat spre Vlad.
— Mai poate veni?
Întrebarea aceea nu era pentru mine.
Totuși, am răspuns:
— Eu nu i-am cerut niciodată să nu vină.
Vlad a rămas fără replică.
În seara aceea ne-am întors acasă separat.
Luna de miere trebuia să înceapă a doua zi.
Am amânat-o.
— Vrei să anulăm căsătoria? m-a întrebat Vlad.
— Nu știu încă ce vreau să fac cu noi. Dar știu ce nu voi face.
— Ce?
— Nu voi începe o căsnicie prefăcându-mă că patru ani de minciuni dispar pentru că motivul tău a fost mai bun decât mi-am imaginat.
Asta a fost consecința lui.
Nu faptul că avea o soră.
Ci faptul că își construise relația cu mine ascunzând o parte importantă din viața lui.
Două zile mai târziu a sunat Doina.
Nu m-a întrebat cum mă simțeam.
— Carmen nu avea dreptul să facă asta.
— Vlad avea dreptul să-mi spună singur.
— Nu înțelegi ce reprezintă copilul acela pentru familia noastră.
— Ba da.
— Nu, Irina.
— Reprezintă faptul că soțul dumneavoastră v-a înșelat.
Doina a tăcut.
— Dar Sofia nu v-a înșelat.
— Nu este atât de simplu.
— Pentru ea este. Are nouă ani.
— Acum îi iei apărarea împotriva mea?
— Nu aleg între dumneavoastră și Sofia. Refuz doar să mă transformați pe mine în motivul pentru care Vlad trebuie să-și abandoneze sora.
A închis.
Vlad a avut apoi propria conversație cu mama lui.
De data aceasta nu eram acolo.
Când s-a întors, mi-a spus ce hotărâse.
— Sofia rămâne în viața mea. Nu o mai vizitez pe ascuns și nu mai inventez unde mă duc.
— Bine.
— I-am spus mamei că nu trebuie să aibă o relație cu Sofia dacă nu poate. Dar nici nu va decide relația mea cu ea.
Asta nu a reparat imediat ce se întâmplase între noi.
Au urmat luni în care Vlad a trebuit să se obișnuiască să-mi spună lucrurile înainte să fie prins cu ele.
Iar eu a trebuit să văd dacă puteam avea din nou încredere în el.
Am rămas căsătoriți.
Nu pentru că secretul lui devenise acceptabil după ce aflasem cine era Sofia.
Ci pentru că Vlad a încetat să-l mai apere și a început să repare consecințele.
Luna de miere am făcut-o trei luni mai târziu.
Carmen a rămas în viața noastră.
Doina nu a acceptat-o nici atunci pe Sofia.
Relația dintre ea și Vlad a devenit mai rece, dar el nu s-a întors la vizitele secrete.
Iar Sofia nu a mai trebuit să dispară atunci când familia lui oficială intra în cameră.
Într-o duminică, la câteva luni după nuntă, a venit pentru prima dată la noi.
Vlad i-a deschis ușa.
Sofia avea un rucsac mic și ținea în mâini un joc pe care voia să ni-l arate.
S-a oprit în prag.
— Chiar pot să intru?
M-am ridicat de la masă.
— Sofia, nu mai trebuie să întrebi dacă ai voie să fii sora lui.
Am deschis ușa mai larg.
— Intră.
Și a intrat.