Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei m-a privit de parcă nu înțelesese.
— Ai închiriat alt apartament?
— Pentru o lună.
— Fără să-mi spui?
— Exact cum ai hotărât tu că mama, sora și nepotul tău vor locui aici trei luni fără să-mi spui.
A rămas tăcut.
Mariana a apărut în hol.
— Ce se întâmplă?
Oana a venit și ea.
Am ridicat valiza.
— Nimic complicat. Voi ați venit să petreceți vara cu Andrei. Puteți să rămâneți.
— Și tu unde pleci? a întrebat Mariana.
— Am închiriat un apartament.
Andrei și-a coborât vocea.
— Irina, nu face spectacol.
— Nu fac niciun spectacol. Tocmai de aceea plec.
— Și copiii?
— Vin cu mine.
— De ce îi bagi pe ei în asta?
Atunci Matei a ieșit din cameră cu rucsacul în spate.
— Mamă, pot să iau și trotineta?
— Da.
Andrei s-a uitat la el.
Am spus:
— De două săptămâni copiii noștri dorm pe saltele în dormitorul nostru, ca sora ta și Luca să aibă camera lor. În apartamentul închiriat au paturi.
Andrei n-a mai spus nimic.
Am luat bagajele și am plecat.
În prima seară, Daria a adormit înainte de zece.
Matei și-a pus lucrurile lângă pat și m-a întrebat:
— Stăm aici chiar o lună?
— Da.
— Bine.
Atât.
Nu păreau copii smulși din casa lor.
Păreau doi copii bucuroși că nu mai trebuiau să-și strângă saltelele în fiecare dimineață.
Andrei nu m-a sunat în primele două zile.
În a treia zi mi-a trimis un mesaj:
„De unde comanzi apa?”
I-am răspuns.
În seara următoare mi-a trimis o fotografie cu frigiderul aproape gol.
„Am făcut cumpărături acum două zile.”
I-am scris:
„Acum sunteți patru. Mâncarea se termină.”
M-a sunat imediat.
— Ieri am lăsat aproape șapte sute de lei la supermarket.
— Bine.
— Cum „bine”? Oana a vrut cereale pentru Luca, mama a vrut brânză, după aia n-am mai avut lapte, carne, fructe…
— Da.
— Nu înțeleg cum se pot termina atât de repede.
— Exact cu asta m-am ocupat eu până acum.
A tăcut.
— Și gătesc ce?
— Întreabă-i ce vor.
— Oana a plecat în oraș.
— Atunci întreab-o pe mama ta.
— Mama spune că ea nu știe ce mănâncă Luca.
Aproape că am râs.
— Atunci sunteți trei adulți. Sunt convinsă că găsiți o soluție.
Am închis.
Nu voiam ca Andrei să sufere.
Voiam doar să nu mai fac eu ceea ce el susținuse că nu era mare lucru.
Câteva zile mai târziu a venit factura.
Apa și electricitatea erau vizibil peste lunile obișnuite.
Mi-a trimis fotografia.
„Atât plăteam și înainte?”
„Nu.”
„E enorm.”
„Suntem în iunie. Sunt dușuri, mașină de spălat, gătit, șapte persoane o parte din lună.”
Nu mi-a mai răspuns.
Și nu a mai pomenit niciodată despre „număratul apei la litru”.
După încă o săptămână, m-a sunat într-o seară.
Părea obosit.
— Voi sunteți bine?
— Da.
— Copiii?
— Foarte bine.
— Mama s-a supărat pe mine.
— De ce?
— Voia s-o duc după serviciu la o rudă în celălalt capăt al orașului. I-am spus că trebuie să merg la cumpărături.
N-am comentat.
— Și Oana?
— A ieșit.
— Din nou?
— Spune că e în concediu.
Am lăsat câteva secunde de liniște.
— Andrei, ea chiar este în concediu.
— Da, dar eu nu sunt.
Asta era prima dată când îl auzeam spunând-o.
Oana a plecat după aproximativ două săptămâni și jumătate de la mutarea noastră.
Andrei mi-a povestit ulterior ce se întâmplase.
Îi ceruse să cumpere și ea alimente pentru Luca și pentru ea.
Oana se supărase.
— Am venit la familie, nu la pensiune.
Andrei îi răspunsese:
— Tocmai. La familie. Și familia asta cumpără mâncare.
Au avut două certuri.
Apoi Oana și-a cumpărat bilet și a plecat cu Luca.
Mariana a rămas.
Fără Oana, lucrurile s-au mai liniștit, dar Andrei continua să cumpere, să gătească, să spele și să se ocupe de tot ce înainte apărea pur și simplu făcut.
La începutul săptămânii următoare m-a sunat.
— Mama și-a luat bilet.
— Pentru când?
— Joi.
Nu am întrebat de ce.
Joi seara m-a sunat din nou.
— A plecat.
Apoi a spus:
— Vă întoarceți?
M-am uitat la calendar.
Mai aveam douăsprezece zile plătite.
— La sfârșitul lunii.
— Dar nu mai este nimeni aici.
— Știu.
— Atunci de ce să mai stai acolo?
— Pentru că am plătit o lună și pentru că copiilor le este bine.
A oftat.
— Bine.
A fost primul „bine” pe care l-am auzit de la el fără o ceartă după.
Ne-am întors la sfârșitul lunii.
Camera copiilor era din nou liberă.
Matei și Daria și-au pus lucrurile în dulapuri și în seara aceea au dormit în paturile lor.
Eu și Andrei am vorbit după ce au adormit.
— N-ar fi trebuit să te mint, a spus.
— Nu.
— Am făcut-o pentru că știam că o să spui nu.
— Tocmai de aceea trebuia să mă întrebi.
A dat din cap.
— Și ai avut dreptate cu cheltuielile.
— Nu voiam să am dreptate. Voiam să nu hotărăști pentru mine că trei oameni în plus nu înseamnă nimic.
— Am înțeles.
Nu l-am pus să promită că familia lui nu va mai veni niciodată.
Nici eu nu voiam asta.
Am stabilit ceva mult mai simplu: nimeni nu rămânea peste noapte în casa noastră fără să fim amândoi de acord cu cine vine și pentru cât timp.
Căsnicia noastră a continuat.
În octombrie, Andrei a venit într-o seară în bucătărie.
— Mama ar vrea să vină câteva zile.
M-am uitat la el.
— Câte?
— Patru.
— I-ai spus că poate?
— Nu.
A lăsat telefonul pe masă.
— I-am spus că trebuie să vorbesc mai întâi cu tine.
— Patru zile sunt în regulă.
Mariana a venit în octombrie.
De data aceasta avea o singură valiză.
Și biletul de întoarcere era deja cumpărat.