Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am răspuns.
— Da?
Doina nici măcar nu m-a salutat.
— A venit rezultatul?
Am privit din nou documentul.
— Da.
— Și?
— Radu este tatăl lui David.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Sigur?
Am strâns telefonul în mână.
— Peste 99,9%. Vreți să vă trimit rezultatul?
— Nu, nu… dacă așa scrie…
A urmat altă pauză.
Apoi Doina a spus ceva care m-a făcut să înțeleg că rezultatul testului nu avea să repare lucrurile atât de simplu.
— Ana, trebuie să înțelegi și partea noastră. Copilul arăta atât de diferit…
— Partea dumneavoastră?
— Oricine și-ar fi pus întrebări.
— Nu oricine m-ar fi acuzat la câteva minute după ce am născut.
— Eu n-am spus că ai făcut ceva.
— Ați spus că David nu poate fi copilul lui Radu.
— Eram șocată.
— Și eu eram. Tocmai născusem.
Doina și-a coborât vocea.
— Bine. Poate am greșit.
— Ați greșit.
— Dar important este că s-a lămurit.
Pentru ea, poate.
Pentru mine, nu.
— Îi trimiteți rezultatul lui Radu? a întrebat.
— I-l trimit eu.
Am închis și i-am trimis fotografia.
Radu a văzut mesajul după câteva minute.
N-a răspuns.
După aproape o oră m-a sunat.
— Ana…
— Ai văzut?
— Da.
— Bun.
— Putem vorbi?
— Vorbim.
— Nu la telefon. Vreau să vin.
A venit în aceeași seară.
Mama a luat-o pe Maria în camera cealaltă, iar eu am rămas cu David în sufragerie.
Radu s-a oprit în prag.
Nu-și mai văzuse fiul de aproape două săptămâni.
S-a uitat la el mult timp.
— Pot să-l iau?
Mi-am strâns instinctiv brațele în jurul copilului.
Apoi m-am oprit.
Indiferent ce se întâmplase între noi, Radu era tatăl lui.
— Da.
I l-am dat.
Radu l-a ținut stângaci la început.
David a deschis ochii și s-a uitat spre el.
Radu și-a coborât capul.
— Îmi pare rău.
— Lui trebuie să-i spui asta.
— Știu.
— Și Mariei.
A dat din cap.
După câteva minute, mi l-a dat înapoi.
— Ana, vreau să mă întorc acasă.
Nu mă așteptasem să ajungă atât de repede acolo.
— Acasă unde?
— La noi.
— Tu ai plecat, Radu.
— Pentru că nu știam adevărul.
— Puteai să-l afli.
— Mi-a fost frică.
— Și mie.
S-a uitat la mine.
— Dar eu eram cea care tocmai născuse. Eu eram cea acuzată că am făcut un copil cu altcineva. Eu eram cea care stătea noaptea cu David și cu Maria. Tu de ce anume trebuia să fii protejat?
— Am greșit.
— Da.
— Ce vrei să fac?
— Nu știu dacă mai există ceva ce poți face pentru căsnicia noastră.
A pălit.
— Vrei să divorțăm?
— Vreau să nu mai presupui că un test de laborator șterge ce ai făcut înaintea lui.
S-a așezat.
— N-am vrut să vă abandonez.
— Dar asta ai făcut.
— Am crezut că…
— Exact. Ai crezut-o pe mama ta înainte să mă crezi pe mine.
— Nu e adevărat.
— Atunci de ce ai plecat?
N-a răspuns.
Nu l-am lăsat să se mute înapoi.
În schimb, i-am spus că poate veni să-i vadă pe copii.
Prima dată când a venit, Maria a fugit spre el.
— Tati!
Radu a luat-o în brațe.
Apoi s-a apropiat de pătuț.
De data aceea nu s-a mai oprit la un metru distanță.
L-a luat pe David singur.
Maria s-a uitat la ei și a întrebat:
— Acum faci poză cu noi?
Radu a închis ochii pentru o secundă.
— Da, tati. Acum fac.
Le-am făcut fotografia.
Dar eu n-am intrat în cadru.
Doina a venit câteva zile mai târziu.
Nu a apărut cu flori uriașe și nici nu s-a comportat ca și cum nimic nu se întâmplase.
A rămas lângă ușă.
— Pot să-l văd?
— Da.
S-a apropiat de David.
Părul lui era încă foarte deschis.
Doina l-a privit, apoi s-a întors spre mine.
— Îmi pare rău pentru ce am spus în maternitate.
— Și mie.
A tresărit.
— Ana…
— V-ați cerut scuze. Le-am auzit. Dar asta nu înseamnă că uit.
A dat din cap.
Nu ne-am certat.
Nici n-am devenit brusc apropiate.
În lunile următoare, medicii au continuat să-l urmărească pe David. Era sănătos, creștea normal, iar particularitatea lui de pigmentare nu-i afecta dezvoltarea.
Radu a devenit prezent în viața copiilor.
Nu doar când îi convenea.
Îl ducea pe David la controale.
O lua pe Maria în weekend.
Cumpăra ce aveau nevoie fără să aștepte să-i cer.
Și n-a mai pus niciodată la îndoială că David era fiul lui.
Dar între a deveni din nou tată și a deveni din nou soț era o diferență.
După aproape cinci luni de separare, Radu m-a întrebat din nou:
— Mai există vreo șansă pentru noi?
Copiii erau la mama.
Eram doar noi doi.
— M-am întrebat mult timp asta, i-am spus.
— Și?
— Nu.
A rămas tăcut.
— Nu pentru că ai avut o secundă de îndoială în maternitate. Probabil că și eu m-aș fi speriat dacă aș fi văzut ceva ce nu înțelegeam.
Radu m-a privit.
— Atunci pentru ce?
— Pentru tot ce ai făcut după. Ai avut săptămâni în care puteai să vorbești cu mine. Puteai să mergi cu mine la medic. Puteai să faci testul imediat. În schimb, te-ai îndepărtat de copil și ai plecat de lâă noi.
— Știu.
— Eu nu mai pot construi o căsnicie peste asta.
Radu și-a coborât privirea.
— Înțeleg.
Am început procedura de divorț.
Nu i-am luat copiii și nu am încercat să-i pedepsesc prin ei.
Radu a rămas tatăl Mariei și al lui David și a continuat să fie prezent în viața lor.
Doina și-a văzut nepoții, dar relația mea cu ea a rămas distantă.
Divorțul nostru a devenit definitiv.
Într-o după-amiază, când David avea aproape un an, Radu a venit să-i ia pe copii.
Maria a fugit prima spre ușă.
David, care abia începuse să facă pași ținându-se de mobilă, s-a ridicat când și-a văzut tatăl.
Radu s-a aplecat.
— Hai la tata.
David a făcut doi pași nesiguri și s-a aruncat în brațele lui.
Radu l-a ridicat.
Părul băiețelului era încă atât de deschis încât oamenii îl observau imediat.
Dar în familia noastră nu mai exista nicio întrebare despre cine era tatăl lui.
Radu era tatăl lui David și avea să rămână tatăl lui.
Doar că nu mai era soțul meu.