Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit spre ușa dormitorului.
— Sunați-l.
Și am închis.
Mihai a intrat în dormitor după nici cinci minute.
Telefonul era încă în mâna lui.
— Deblochează cardul.
— Nu.
— Mama și Cristina sunt la recepție.
— Știu. Tocmai m-a sunat.
— Și le-ai lăsat acolo?
M-am ridicat din pat.
— Mihai, ai bani în cont?
— Ce legătură are?
— Ai sau nu?
— Am.
— Atunci plătește-le tu hotelul.
— Ți-am spus că nu vreau să umblu la economii.
— Nici eu.
S-a uitat la mine câteva secunde.
— Sunt mama și sora mea.
— Exact. Ale tale.
— Ești soția mea.
— Și asta îți dă dreptul să-mi iei cardul din geantă?
— Nu eu l-am luat.
— Dar tu i-ai dat mamei tale voie și PIN-ul.
A tăcut.
— Trimite-le 4.860 de lei, am spus. Problema s-a rezolvat.
— Nu dau aproape cinci mii de lei pentru trei zile.
Am rămas nemișcată.
— Dar eu trebuia să-i dau.
Și-a ferit privirea.
Acolo s-a terminat orice discuție despre „familie”.
Nu era vorba că mama lui avea nevoie de tratament.
Mihai considera pur și simplu că banii mei erau mai ușor de cheltuit decât ai lui.
Doina și Cristina n-au rămas pe stradă.
Cristina avea un card propriu, doar că nu avea suficienți bani pentru pachetul rezervat. Mihai le-a transferat în cele din urmă o sumă pentru o singură noapte, iar a doua zi au renunțat la o parte dintre proceduri și s-au întors mai devreme.
Doina m-a sunat de trei ori.
N-am răspuns.
Cardul meu a rămas blocat și am cerut unul nou.
În zilele următoare am verificat conturile și cheltuielile noastre mai atent decât o făcusem vreodată.
Atunci am găsit problema mai mare.
Nu o avere secretă.
Nu zeci de mii de euro dispăruți.
Transferuri.
Câte 500 de lei.
1.200.
Uneori 2.000.
Toate către Doina.
Într-un an și jumătate, Mihai îi trimisese mamei lui peste 18.000 de lei.
Nu mă deranja că își ajuta mama.
Mă deranja că nu-mi spusese.
Mai ales pentru că, în aceeași perioadă, de fiecare dată când propuneam o cheltuială pentru noi, răspunsul lui era același:
— Trebuie să fim atenți cu banii.
Am tipărit istoricul transferurilor și l-am pus pe masă.
Mihai a venit de la serviciu și l-a văzut.
— Ce-i asta?
— Banii pe care i-ai trimis mamei tale.
S-a așezat.
— Ai început să-mi verifici conturile?
— Am verificat banii care au ieșit din bugetul nostru comun.
— Mama a avut nevoie.
— Pentru ce?
A început să enumere.
O reparație la baie.
O datorie.
O investigație medicală.
O mașină de spălat.
Niște bani pentru Cristina după despărțire.
Unele motive erau perfect normale.
Problema era alta.
— De ce n-ai spus?
— Pentru că știam că o să comentezi.
— Iar tu ai decis că e mai simplu să ascunzi.
— Sunt banii pe care îi câștig și eu.
— Atunci de ce pentru hotel ai preferat cardul meu?
N-a avut răspuns.
În seara aceea nu i-am cerut divorțul.
Dar i-am spus clar:
— De azi înainte, mama ta nu mai primește niciun ban de la mine. Nu mai are acces la carduri, PIN-uri sau conturi. Și tu nu mai hotărăști în numele meu ce îmi permit să plătesc.
— O transformi pe mama într-un dușman.
— Nu. Tu ai transformat-o într-o persoană care a crezut că poate să-mi deschidă geanta și să plece cu cardul.
Următoarea săptămână a fost mai rea.
Doina îl suna zilnic.
Mihai devenea din ce în ce mai nervos.
Într-o seară mi-a spus:
— Mama zice că nu mai vine la noi cât timp ești tu așa.
— E alegerea ei.
— Vezi? Exact despre asta vorbesc. Nu-ți pasă.
— Ba îmi pasă. Dar nu suficient cât să-i dau PIN-ul noului card.
A plecat din bucătărie trântind ușa.
Două zile mai târziu, discuția decisivă a pornit de la Rareș.
Trebuia să plătim următoarele ședințe de logopedie.
I-am trimis lui Mihai suma care îi revenea.
M-a sunat.
— Luna asta nu pot.
— De ce?
— Am avut niște cheltuieli.
— Ce cheltuieli?
Tăcere.
Am înțeles înainte să răspundă.
— I-ai dat iar bani mamei tale?
— A avut nevoie să achite niște analize.
— După tot ce s-a întâmplat?
— Ce voiai să fac? Să-i spun nu?
— Da, Mihai. Dacă banii aceia erau partea ta pentru copilul nostru, da.
A venit acasă după o oră.
Rareș era la mama mea.
Am discutat aproape două ore.
La final l-am întrebat:
— Dacă trebuie să alegi între obligațiile noastre și orice problemă financiară pe care mama ta ți-o pune în brațe, cine vine primul?
— Nu mă pune să aleg între tine și mama.
— Nu te-am întrebat între mine și mama ta. Te-am întrebat între responsabilitățile tale față de familia pe care ai construit-o și dorința de a rezolva fiecare problemă a familiei în care ai crescut.
— Pentru mine sunt aceeași familie.
— Atunci avem o problemă pe care eu nu mai vreau s-o finanțez.
Mihai a plecat în sufragerie.
Dimineața, decizia mea era luată.
Nu pentru că Doina încercase să plece trei zile la Băile Felix pe banii mei.
Dacă Mihai ar fi fost șocat de ce făcuse mama lui și mi-ar fi ținut partea, povestea s-ar fi putut termina altfel.
Dar el îi dăduse voie.
Îi dăduse PIN-ul.
Apoi îmi ceruse mie să repar situația.
Iar după aceea continuase să pună nevoile ei înaintea obligațiilor noastre.
I-am spus că vreau să ne separăm.
De data aceasta nu a țipat.
— Vorbești serios?
— Da.
— Pentru un card?
— Pentru faptul că nu pot avea încredere în tine când vine vorba despre bani și despre mama ta.
Am stabilit că Rareș rămâne temporar cu mine, iar programul lui cu tatăl său urma să fie stabilit fără să-l folosim în conflictul nostru.
Eu și Rareș ne-am mutat pentru o perioadă la mama mea.
În lunile următoare am început procedura de divorț.
Nu a existat nicio prăbușire spectaculoasă.
Mihai nu și-a pierdut serviciul.
Doina nu a ajuns brusc săracă.
Cristina și-a continuat viața.
Doina a fost furioasă pe mine mult timp și a susținut că destrămasem familia „pentru niște bani”.
Eu știam că nu suma fusese problema.
Divorțul a devenit definitiv.
Rareș a rămas în principal cu mine și și-a văzut în continuare tatăl conform programului stabilit între noi.
Mihai și-a păstrat relația cu mama lui și a putut s-o ajute financiar cât a dorit, din banii lui.
Eu nu am mai contribuit.
La câteva luni după divorț, Doina m-a sunat.
— Ana, vreau doar să te întreb ceva. Chiar pentru 4.860 de lei ai făcut toate astea?
Am răspuns:
— Nu. Pentru că ați luat cardul din geanta mea, iar fiul dumneavoastră a considerat că aveți dreptul.
N-a spus nimic.
— Dacă mă întrebați înainte, poate vă ajutam. Dar dumneavoastră n-ați cerut ajutor. Ați luat.
— Mihai mi-a spus că pot.
— Exact.
Asta fusese problema de la început.
Am încheiat conversația.
Noul meu card era în portofel.
PIN-ul îl știam doar eu.
Mihai putea să-i plătească mamei lui orice hotel, tratament sau vacanță își permitea.
Dar divorțul nostru era definitiv, iar banii mei nu mai făceau parte din acea înțelegere.