Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
N-am sunat-o pe Ilinca.
Nici pe Răzvan.
Am trimis capturile și fotografia facturii unei avocate cu care lucrase o colegă de-a mea.
A doua zi am mers la ea cu documentele pe care le aveam.
— În primul rând, nu mutați bani care nu sunt exclusiv ai dumneavoastră și nu faceți nimic impulsiv, mi-a spus. Trebuie să vedem exact ce este bun propriu, ce este comun și ce cheltuieli pot fi dovedite.
Apartamentul era partea simplă.
Îl cumpărasem înainte de căsătorie, cu ajutorul părinților mei, și era pe numele meu.
Mașina fusese cadoul tatălui meu și era tot pe numele meu.
Dar aveam și economii făcute în timpul căsniciei.
Acolo trebuia să verificăm.
În următoarele zile m-am purtat aproape normal.
Răzvan a observat că nu-i mai răspund Ilincăi.
— Nu-i mai plătești chiria?
— Nu.
— De ce?
— Are serviciu.
— Știi că nu câștigă extraordinar.
M-am uitat la el.
— Atunci poate să vândă brățara.
N-a mai spus nimic.
Când am pus cap la cap cheltuielile pe care le puteam documenta, am descoperit că brățara era doar cea mai vizibilă.
Restaurante.
Hoteluri.
Transferuri.
Un telefon.
Cadouri.
Sume mici și repetate care, luate separat, nu-mi atrăseseră atenția.
Nu era nevoie să transform fiecare cafea într-un proces.
Era suficient să văd imaginea întreagă.
În timp ce mie îmi explica de ce 25 de lei pentru sushi erau o risipă, el cheltuia mii pentru o femeie a cărei chirie o plăteam uneori tot eu.
Atunci am luat decizia.
Divorț.
Nu o pauză.
Nu o amenințare ca să-l sperii.
Divorț.
I-am spus lui Răzvan să vină acasă mai devreme într-o joi.
Când a intrat în sufragerie și a văzut dosarul de pe masă, s-a oprit.
— Ce este asta?
— Stai jos.
— Oana…
— Stai jos, Răzvan.
S-a așezat.
Am pus în fața lui factura hotelului.
A privit-o și n-a spus nimic.
Apoi am pus captura mesajului.
A citit:
„Răzvan, încă mă doare de aseară. Data viitoare fii mai atent cu mine.”
Fața i s-a schimbat.
— Oana, pot să explic.
— De câte ori?
— Ce?
— De câte ori ai fost cu ea?
— Nu este atât de simplu.
— O dată?
A tăcut.
— Cinci? Zece?
— Oana…
— Nu mai contează.
S-a ridicat și a început să se plimbe prin sufragerie.
— N-a fost o relație serioasă.
— Asta trebuia să mă ajute?
— Nu o iubesc.
M-am uitat la el.
— Atunci este și mai rău.
S-a oprit.
— Cum adică?
— Dacă ai fi fost îndrăgostit până peste cap, măcar aș fi înțeles ce nebunie ai făcut. Dar tu îmi spui că nici măcar n-o iubești.
Am arătat spre factură.
— Ai dormit cu ea, ai plătit hoteluri, i-ai cumpărat o brățară de 14.900 de lei și ai lăsat-o să-mi ceară mie bani pentru chirie.
— Brățara a fost o prostie.
— Nu. Sushi-ul de 25 de lei era „prostia”, îți amintești?
A închis ochii.
— Îți dau banii înapoi.
— Nu despre brățară divorțez.
Atunci a ridicat capul.
— Divorțezi?
— Da.
Pentru prima dată, panica lui a fost reală.
— Oana, trei ani nu se aruncă pentru o greșeală.
— Nu arunc trei ani. Închei o căsnicie în care soțul meu are o relație cu femeia pe care eu am adus-o în viața noastră.
— Rup orice legătură cu ea.
— Poți să faci ce vrei cu relația voastră. Eu am terminat-o pe a noastră.
A încercat să mă convingă până târziu.
A spus că fusese slab.
Că Ilinca îl făcuse să se simtă admirat.
Că eu munceam prea mult.
Că între noi apăruse rutină.
La un moment dat l-am oprit.
— Nu transforma alegerile tale într-o listă cu defectele mele.
A tăcut.
În seara aceea a dormit în sufragerie.
A doua zi, Ilinca m-a sunat de șapte ori.
N-am răspuns.
Mi-a scris:
„Oana, te rog, lasă-mă să explic.”
Am citit mesajul.
Cu ani în urmă, exact acel „te rog” m-ar fi făcut să mă opresc din orice și s-o ajut.
De data aceasta am răspuns o singură dată:
„Nu-ți mai plătesc chiria. Nu mă mai contacta.”
Apoi am blocat-o.
Divorțul n-a fost spectaculos și nici instantaneu.
Au existat discuții despre economii, cheltuieli și bunurile dobândite în timpul căsniciei. Avocații au stabilit ce putea fi susținut cu documente și ce trebuia împărțit conform situației noastre juridice.
Apartamentul a rămas al meu.
Mașina a rămas a mea.
Răzvan și-a păstrat bunurile personale și ceea ce i-a revenit din banii care trebuiau împărțiți.
Nu l-am lăsat „fără nimic”.
Dar nici nu i-am cedat din ceea ce îmi aparținea ca să-i fie lui despărțirea mai comodă.
Când divorțul a fost încheiat, Răzvan a venit să-și ia ultimele lucruri.
Avea un geamantan mare deschis în dormitor.
Și-a pus hainele, laptopul, câteva cărți și obiectele personale.
Când a venit în bucătărie, a văzut pe masă o cutie de sushi.
Se oprisem în același supermarket în drum spre casă.
— Ai cumpărat iar? a întrebat.
— Da.
— Cât a costat?
M-am uitat la etichetă.
— Treizeci de lei.
A zâmbit amar.
— Mă gândesc des la cutia aia de 25.
N-am răspuns.
Și-a închis geamantanul.
— Chiar nu mai există nicio șansă?
— Nu.
— Din cauza Ilincăi?
— Din cauza ta.
A rămas în fața mea.
— Îmi pare rău.
— Știu.
A privit cutia de pe masă.
— Te-am făcut să te simți vinovată pentru 25 de lei.
— Da.
— Și pentru ea am cheltuit…„25 de lei pentru câteva bucăți de sushi? Chiar nu mai știi pe ce să arunci banii?”, m-a certat soțul meu. În aceeași seară, bonul pe care l-a mototolit și l-a aruncat lângă mine s-a desfăcut: 14.900 de lei. O brățară cu jad.
Nu și-a terminat propoziția.
— Mult mai mult, am spus.
A dat din cap.
— Aș da orice să pot întoarce timpul.
— Nu poți.
Răzvan și-a luat geamantanul și s-a dus spre ușă.
Am mers după el.
Înainte să iasă, s-a întors.
— Ai grijă de tine, Oana.
— Și tu.
A plecat.
Am închis ușa.
Divorțul nostru era definitiv. Apartamentul și mașina rămăseseră ale mele, iar Ilinca nu mai făcea parte din viața mea.
M-am întors în bucătărie.
Cutia de sushi era încă pe masă.
Am deschis-o și am mâncat.
De data aceasta, nimeni nu m-a întrebat cât costase.