Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Primul om pe care l-am sunat a fost Cătălin.
— Ai ajuns?
— Da.
— Ești acasă?
M-am uitat la ușa din fața mea.
— Nu chiar.
I-am explicat în mai puțin de două minute.
— Vin acum.
— Nu. Am nevoie doar să știi unde sunt. Mai întâi rezolv asta.
Am scos din geantă mapa subțire în care îmi țineam documentele importante când plecam mai multe zile. Aveam copii ale contractului de credit și ale actelor apartamentului și puteam accesa restul documentelor online.
Am sunat apoi la poliție și am explicat situația fără povești despre „conflicte de familie”.
Locuința era a mea.
Plecasem cinci zile.
În lipsa mea, persoane cărora nu le dădusem acordul să se mute acolo folosiseră o cheie de rezervă și schimbaseră încuietoarea.
Le spusesem să mă lase să intru.
Refuzaseră.
Și aveam înregistrări din sistemul de securitate.
Nu s-a rezolvat într-un minut și nimeni nu a venit să-mi predea apartamentul ca într-un film.
Dar de data aceasta nu mai discutam despre cine „avea mai multă nevoie”.
Discutam despre cine era proprietar și cine avea dreptul să decidă cine locuiește acolo.
Când tata a deschis din nou ușa și a văzut că nu mai eram singură pe palier, expresia i s-a schimbat.
— Diana, chiar ai făcut asta?
— Da.
— Ai chemat poliția pentru părinții tăi?
— Am cerut ajutor ca să intru în apartamentul meu.
— Doamne, ce rușine…
Mama apăruse în spatele lui.
— Rodica, las-o acum, a spus tata.
Apoi s-a întors spre mine.
— Le explicăm și se termină.
— Perfect. Explică.
A început cu exact aceeași poveste.
Că sunt fiica lui.
Că urmează să mă căsătoresc.
Că Darius este fratele meu.
Că el și Bianca au nevoie de o locuință.
Că familia trebuie să se ajute.
L-am lăsat să termine.
Apoi am arătat documentele.
— Apartamentul este pe numele meu. Creditul este pe numele meu. Eu plătesc ratele.
Tata s-a enervat.
— Dar noi nu ți-am furat nimic!
— Mi-ați schimbat încuietoarea și nu mă lăsați să intru.
— Pentru că nu voiai să înțelegi de vorbă bună!
M-am uitat la el.
Propoziția aceea a spus mai mult decât orice explicație.
Nu fusese o neînțelegere.
Nu crezuseră că sunt de acord.
Știau că refuzasem.
Și tocmai de aceea așteptaseră să plec.
Darius a venit și el la ușă.
— Hai, Diana, termină. Îți dăm cutiile și gata.
— Nu.
— Ce „nu”?
— Voi vă luați lucrurile. Cutiile mele rămân aici.
A râs.
— Și noi unde mergem?
— Unde locuiați săptămâna trecută.
— Am renunțat la chirie.
M-am uitat la el.
— Ai renunțat la chirie înainte să ai acordul meu să te muți aici?
— Tata a spus că rezolvă.
— Atunci întreabă-l pe tata unde locuiești.
Tata s-a apropiat.
— Nu vorbi așa cu fratele tău.
— Eu sunt tatăl tău.
— Da.
Am arătat spre apartament.
— Dar nu ești proprietarul lui.
Pentru prima dată în ziua aceea, n-a avut un răspuns imediat.
Am arătat și înregistrările relevante.
Momentul în care mama intrase cu cheia.
Bărbatul venit să schimbe butucul.
Tata spunând că proprietara era plecată până joi.
Darius spunând că după schimbarea încuietorii nu voi mai putea intra.
Bianca a apărut în spatele lui.
Nu mai părea deloc sigură pe ea.
— Darius, tu mi-ai spus că Diana o să se mute oricum.
— Așa era planul!
M-am întors spre el.
— Planul cui?
A tăcut.
— Al meu sigur nu.
Lucrurile nu s-au terminat spectaculos.
Nu i-a scos nimeni în cătușe.
Nu au primit vreo amendă miraculoasă pe loc.
Dar au înțeles că nu puteau transforma apartamentul meu în locuința lui Darius doar pentru că tata hotărâse asta.
În aceeași seară au început să-și strângă lucrurile.
Eu am rămas pe palier până când Darius și Bianca au scos ultimele genți.
Mama a ieșit înaintea lor.
— Sper că ești mulțumită.
— Nu sunt.
— Ți-ai dat fratele afară.
— Nu l-am invitat niciodată să intre.
— Pentru tine numai actele și banii contează.
— Nu, mamă. Contează și faptul că v-am spus nu.
A plecat fără să mă îmbrățișeze.
Tata a fost ultimul.
S-a oprit lângă mine.
— Noi te-am crescut.
— Știu.
— Am făcut sacrificii pentru tine.
— Știu și asta.
— Și tu nu ești în stare să faci unul pentru fratele tău.
— Să-i dau apartamentul pentru care mai am ani de credit nu este un sacrificiu pe care aveți dreptul să-l hotărâți voi.
— Are 22 de ani.
— Și eu am avut 22.
— Nu aveai nevoie de ajutor?
— Ba da. Dar n-am schimbat încuietoarea casei altcuiva ca să-l obțin.
Tata și-a luat geanta.
N-a mai spus nimic.
După ce au plecat, am chemat un lăcătuș.
Am pus un butuc nou și am cerut verificarea întregului sistem de închidere.
De data aceasta nu am mai dat nimănui din familie o cheie de rezervă.
Cătălin a venit seara.
A văzut cutiile cu lucrurile mele în hol.
— Vrei să vii la mine câteva zile?
— În seara asta, da.
— Și după?
M-am uitat în jur.
— După mă întorc aici.
A zâmbit.
— Bine.
Nu a încercat să-mi spună că oricum urma să ne căsătorim și că apartamentul meu nu mai conta.
A doua zi m-a ajutat să pun cutiile la loc.
Atât.
În săptămânile următoare, mama m-a sunat de mai multe ori.
La început nu am răspuns.
Cu Darius n-am vorbit deloc.
Când am acceptat în cele din urmă să vorbesc cu mama, prima ei întrebare a fost:
— Chiar vrei să rupi familia pentru un apartament?
— Nu.
— Atunci hai să terminăm cu prostia asta.
— Dar Darius nu va locui în apartamentul meu.
— Nici temporar?
— Nu.
— Și cheia de rezervă?
— Nu mai primiți una.
A tăcut.
— Diana, sunt mama ta.
— Știu. Tocmai de aceea ți-am dat-o prima dată.
N-a mai insistat.
Eu și Cătălin ne-am căsătorit în toamnă, așa cum plănuiserăm.
Dar părinții mei se înșelaseră și în privința asta.
Nu i-am cedat apartamentul lui Darius.
Nici nu l-am vândut.
Și nu m-am mutat definitiv la Cătălin doar pentru că altcineva decisese că așa trebuia să arate căsnicia noastră.
Am păstrat locuința pe numele meu și am continuat să plătesc creditul.
Relația cu părinții mei a rămas rece multă vreme.
Cu Darius, aproape inexistentă.
Nu le-am interzis să mă contacteze și nu le-am cerut să aleagă între mine și el.
Dar cheia de rezervă nu s-a mai întors niciodată în buzunarul mamei.
Apartamentul a rămas al meu.
Iar Darius a trebuit să-și găsească singur alt loc în care să-și înceapă viața.