Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Laura a coborât după mai puțin de cinci minute.
Sorin era în baie.
Când am deschis ușa, Laura nu mai semăna cu femeia relaxată pe care o găsisem la cafea în bucătăria mea.
Ținea telefonul în mână și nu știa unde să privească.
— Intră.
— Mai bine vorbim aici.
Am ieșit pe palier și am închis ușa.
— Spune.
— Sorin ți-a spus ceva despre mine?
— Mi-a spus că ai venit să-i înapoiezi bormașina.
Laura și-a mușcat buza.
— Bormașina chiar exista.
— Mă bucur.
— Dar nu pentru asta eram acolo.
N-am ajutat-o.
Am așteptat.
— Noi am început să vorbim mai mult acum vreo două luni. Soțul meu este plecat mult și…
— Laura, nu am nevoie de explicația că erai singură. Vreau să știu ce s-a întâmplat cu soțul meu.
A dat din cap.
— Am ieșit de câteva ori.
— La film?
— Da.
— Vinerea trecută?
— Da.
Deci biletele aveau răspuns.
— Cafeneaua de pe strada Tunari?
S-a uitat imediat la mine.
— Știi și despre asta?
— Răspunde.
— Da.
— De ce vă țineați de mână?
Laura a tăcut.
— Pentru că nu eram doar vecini.
— V-ați sărutat?
— Da.
Am continuat:
— Ați avut o relație?
— Da.
Cuvântul acela a fost suficient.
— De ce ai intrat în casa mea dacă știai că este căsătorit?
— Pentru că mi-a spus că între voi lucrurile sunt terminate.
Am rămas cu ochii la ea.
— Ce anume ți-a spus?
— Că mai locuiți împreună din cauza Evei. Că urma să vă separați după ce te întorceai din delegație.
Am râs scurt.
Nu pentru că era amuzant.
În dimineața plecării mele, Sorin mă sărutase în hol și mă întrebase ce vreau să facem în weekend după ce mă întorc.
— Și l-ai crezut?
— Am vrut să-l cred.
Măcar Laura nu încerca să-mi spună că era nevinovată.
— Ați ajuns să vă culcați împreună?
A coborât privirea.
— Da.
Acolo s-a terminat orice dubiu.
— De câte ori?
— Corina…
— Ai dreptate. Nu contează.
Laura a ridicat telefonul.
— Dacă vrei, pot să-ți arăt mesajele.
— Nu.
Știam suficient.
— De ce îmi spui acum?
— Pentru că după ce ai venit acasă mi-a spus să nu-l mai caut câteva zile. Apoi am înțeles că nu avea de gând să se despartă de tine. Și că probabil m-a mințit și pe mine.
— Probabil?
Laura a dat din cap.
— Îmi pare rău.
— Bine.
— Atât?
— Ce ai vrea să fac?
N-a răspuns.
— Nu mai veni în apartamentul meu.
— Nu mai vin.
A urcat scările.
Am intrat.
Sorin ieșise din baie.
— Cu cine vorbeai?
— Cu Laura.
S-a oprit.
— De ce?
— Pentru că mi-a scris.
Fața i s-a schimbat.
— Ce ți-a spus?
— Înainte să-ți spun eu ce mi-a spus ea, vreau să-mi spui tu.
— Corina…
— Ai fost cu Laura la film?
— Ți-am spus că…
— Mihai era plecat la socri.
A tăcut.
— Ai ținut-o de mână la cafenea?
— Cine ți-a spus?
— Nu contează.
— Ba contează! Cine se bagă în căsnicia noastră?
— Tu ai băgat-o pe Laura în căsnicia noastră.
— Nu răstălmăci.
— V-ați culcat împreună?
A rămas nemișcat.
Apoi s-a așezat.
Nu mai era nevoie să-mi răspundă.
— De câte ori?
— Corina, ascultă-mă.
— De câte ori?
— De două ori.
Am dat din cap.
— Bine.
— Nu, nu „bine”. Trebuie să înțelegi cum s-a întâmplat.
— Nu trebuie.
— A fost o prostie.
— Două prostii?
— Nu face asta.
— Ce anume?
— Nu mă trata ca pe un străin. Sunt soțul tău.
— Tocmai de aceea te-am întrebat direct.
S-a ridicat.
— Nu am vrut să plec de lângă tine.
— Dar Laurei i-ai spus că urma să ne despărțim.
— Pentru că altfel…
S-a oprit.
— Altfel ce?
N-a terminat.
Știam răspunsul.
Altfel probabil Laura nu ar fi acceptat relația.
— Îți strângi lucrurile, i-am spus.
— Ce?
— Și pleci.
— Corina, avem nouă ani împreună.
— Știu.
— Avem un copil.
— Știu și asta.
— Și pentru două greșeli arunci tot?
M-am uitat la el.
— Nu sunt două greșeli, Sorin. Sunt două luni în care ai mințit două femei ca să poți păstra ambele variante.
— Nu vreau să fiu cu Laura!
— Asta nu mă ajută.
Atunci a schimbat direcția.
— Și unde să plec?
— Nu știu.
— Apartamentul ăsta l-am făcut împreună.
Apartamentul îl moștenisem de la bunica mea înainte de căsătorie.
Sorin știa asta.
— Am pus bani aici, a continuat. Am schimbat parchetul, am făcut baia, am tras prizele…
— Dacă există cheltuieli pentru care ai o pretenție legitimă, se rezolvă la partaj cu acte și conform legii.
— Deci ai ajuns deja la partaj?
— Am ajuns la divorț.
S-a uitat la mine de parcă abia atunci înțelesese că nu era o amenințare.
— Chiar divorțezi?
— Da.
— Pentru Laura?
— Nu.
M-am apropiat de masă și am luat cele două bilete pe care le păstrasem.
— Pentru tine.
Sorin a plecat în seara aceea cu două genți.
Nu i-am aruncat lucrurile pe scară și nu am schimbat încuietoarea în spatele lui.
A doua zi a venit după restul.
Înainte să plece, s-a oprit în hol.
— Mai gândește-te.
— M-am gândit.
— Nouă ani, Corina.
— Știu câți au fost.
— Eva o să sufere.
— Eva va avea în continuare mamă și tată. Doar că părinții ei nu vor mai fi căsătoriți.
Nu i-am promis nimic.
Eva era încă la mama, iar eu am vrut să vorbim cu ea împreună.
Când s-a întors, ne-am așezat amândoi lângă ea.
— Tata o să locuiască în altă parte, i-am spus.
— De ce?
— Pentru că noi doi nu mai putem fi soț și soție.
Eva s-a uitat la Sorin.
— Dar tu tot ești tata?
Sorin și-a coborât capul.
— Întotdeauna.
— Și mă mai iei la tine?
— Da.
Atunci s-a uitat la mine.
— Eu am făcut ceva?
— Nu. Absolut nimic.
Am luat-o în brațe.
— Este o problemă între adulți. Tu nu ai provocat-o și nu trebuie să o repari.
La câteva zile după aceea a venit Elena, mama lui Sorin.
Mă așteptam să-mi spună să-l iert.
Nu a făcut-o.
— Mi-a spus ce a făcut, a zis ea.
— Bine.
— Nu este bine deloc.
A rămas câteva secunde în tăcere.
— Nu am venit să-ți cer să te împaci cu el.
Apoi m-a întrebat:
— O să mai pot s-o văd pe Eva?
— Sigur.
M-a privit surprinsă.
— Indiferent ce s-a întâmplat între mine și Sorin, dumneavoastră sunteți bunica ei.
— Mulțumesc.
Atât.
Nu era nevoie ca încă o relație să fie distrusă pentru ce făcuse Sorin.
Divorțul nu s-a terminat într-o săptămână.
Au urmat actele și stabilirea concretă a programului pentru Eva.
Apartamentul a rămas al meu, fiind bunul pe care îl moștenisem înainte de căsătorie, iar eventualele cheltuieli comune asupra locuinței au fost tratate separat în cadrul procedurilor dintre noi.
Eva a rămas în principal cu mine și și-a văzut regulat tatăl.
Elena a continuat să fie bunica ei.
Eu și Sorin nu ne-am împăcat.
În ziua în care divorțul a devenit definitiv, Sorin a venit să o ia pe Eva.
Ea și-a pus rucsacul și a fugit spre lift.
Sorin a rămas o clipă în ușă.
— Chiar s-a terminat.
— Da.
— Uneori încă mă gândesc că am aruncat nouă ani pentru Laura.
Am clătinat din cap.
— Nu Laura este motivul pentru care am divorțat, Sorin.
S-a uitat la mine.
— Tu ești.
N-a mai spus nimic.
A coborât după Eva.
Am închis ușa.
De data aceasta, când apartamentul a rămas liniștit, știam exact ce se terminase.
Căsnicia noastră.
Nu familia Evei.