Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
M-am uitat la Ștefan.
— Tu i l-ai dat?
A rămas tăcut câteva secunde.
— Da.
Ioana s-a uitat la el, apoi la mine.
— Îmi explică și mie cine este doamna?
Ștefan și-a trecut mâna peste frunte.
— Soția mea.
Pentru prima dată în dimineața aceea, Ioana nu a mai avut nimic de spus.
— Soția ta?
— Da.
M-am uitat la Ștefan.
— Acum explică-mi ceasul.
— Mama și-a cumpărat între timp altul.
— Și?
— Am aflat după ce îl comandasem deja.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că eram prins cu închiderea contractului de la Brașov. Ioana lucrase aproape două luni la proiect și…
S-a oprit.
— Și i-ai dat ei ceasul.
— Da.
— Un ceas de aproape cinci mii de lei.
— A fost un bonus.
Ioana a intervenit:
— Am lucrat pentru el.
M-am întors spre ea.
— Nu discut cu tine despre asta.
Apoi spre Ștefan:
— Compania i-a dat bonusul sau tu?
— Eu.
— Din banii tăi?
— Da.
Asta schimba partea profesională a problemei.
Nu și partea dintre noi.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu mi s-a părut atât de important.
Am arătat spre ceas.
— Eu l-am ales împreună cu tine pentru mama ta. Te-am rugat să-l cumperi. După aceea l-ai făcut cadou secretarei tale și ai considerat că nu merită să-mi spui.
— Când o spui așa…
— Cum ar trebui s-o spun?
N-a răspuns.
Ioana se uita la noi cu o expresie pe care nu reușeam s-o descifrez.
Nu mai era femeia care mă oprise la lift.
— Adriana, a spus Ștefan, avem ședința în cinci minute. Discutăm acasă.
— Despre ceas, da.
Am privit spre Ioana.
— Despre ce s-a întâmplat în dimineața asta discutăm aici.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Ștefan.
Ioana a răspuns înaintea mea:
— A fost o neînțelegere.
— Nu, am spus. Mi-a interzis să folosesc liftul pentru că a decis că sunt o angajată nouă și că liftul este rezervat conducerii.
Ștefan s-a uitat la ea.
— Ioana?
— Așa procedăm de obicei.
— Cine a stabilit asta?
A tăcut.
Atunci am înțeles ceva.
Nu era vorba doar despre mine.
În cei câțiva ani petrecuți la Cluj auzisem comentarii despre faptul că accesul la Ștefan devenise dificil. Manageri care spuneau că trebuie să treacă de Ioana pentru orice. Colegi care glumeau că ea hotărăște cine primește zece minute în calendarul lui.
Nu-mi păsase atunci.
Acum îmi păsa.
Ședința a început la nouă.
Nu am intrat acolo ca soția lui Ștefan.
Am intrat ca noul director operațional.
Ioana a aflat asta când directorul general m-a prezentat oficial.
Am văzut-o prin peretele de sticlă al sălii.
Nu s-a făcut albă la față.
Nu a scăpat nimic din mână.
Pur și simplu a rămas nemișcată câteva secunde.
După ședință a venit la mine.
— Doamnă Ionescu, îmi cer scuze pentru confuzia de dimineață.
— Pentru confuzie sau pentru felul în care mi-ai vorbit?
A ezitat.
— Pentru ambele.
— Bine.
Nu am concediat-o.
Ar fi fost cea mai proastă decizie pe care puteam s-o iau în ziua în care aflasem că secretara soțului meu purta un cadou cumpărat de el.
În schimb, în săptămânile următoare am început să înțeleg cum funcționa departamentul pe care urma să-l coordonez.
Și numele Ioanei apărea prea des.
Un manager îmi spunea că nu reușea să intre la Ștefan fără aprobarea ei.
O colegă îmi povestea că Ioana îi schimbase o întâlnire importantă pentru că „domnul Ionescu are alte priorități”.
Alt angajat primise un mesaj în care i se spunea să nu-l mai contacteze direct pe Ștefan.
Nu toate lucrurile erau abuzuri.
Unele făceau parte din munca unei secretare.
Dar limita dintre organizarea programului și folosirea autorității șefului devenise prea neclară.
Am vorbit cu Ștefan.
— Știai că oamenii cred că Ioana poate decide cine ajunge la tine?
— Îmi gestionează agenda.
— Nu asta te-am întrebat.
A tăcut.
— Știai?
— Într-o anumită măsură.
— Și nu te-a deranjat?
— Îmi era comod.
Asta a fost probabil cea mai sinceră propoziție pe care mi-o spusese în toată povestea.
Îi fusese comod.
Ioana rezolva lucrurile.
Îndepărta oamenii insistenți.
Răspundea la mesaje.
Hotăra ce era urgent.
Ștefan îi permisese treptat să vorbească în numele lui, iar ea ajunsese să creadă că puterea lui îi aparținea și ei.
Situația de la lift nu a fost motivul pentru care Ioana a plecat din companie.
Și nici ceasul.
În următoarea lună, resursele umane au verificat mai multe plângeri și incidente legate de comportamentul ei.
Unele nu s-au confirmat.
Altele da.
Existau mesaje în care amenința angajați că „Ștefan va afla” dacă o contrazic, programări blocate fără justificare și situații în care vorbise în numele conducerii fără mandat.
După procedura internă, compania a încheiat colaborarea cu ea.
Eu nu am luat singură decizia.
Tocmai pentru că eram soția lui Ștefan și tocmai pentru că între mine și Ioana exista deja un conflict personal.
Dar plecarea Ioanei nu rezolva problema mea.
În seara în care mi-a spus că nu mai lucrează în companie, Ștefan a venit acasă și m-a găsit în bucătărie.
— N-am avut o relație cu ea.
— Nu ți-am spus că ai avut.
— Știu ce crezi.
— Atunci spune-mi tu ce a fost.
S-a așezat.
— Am devenit prea apropiați.
Am așteptat.
— Vorbeam mult. Știa tot ce se întâmplă la serviciu. Uneori îi povesteam și lucruri personale.
— Despre noi?
— Uneori.
Asta m-a durut mai mult decât mă așteptam.
— Și ceasul?
— A fost o prostie.
— Nu. O prostie e să uiți unde ai pus cheile. Tu ai luat cadoul pe care îl alesesem pentru mama ta și l-ai oferit unei femei cu care recunoști că deveniseși prea apropiat. Apoi nu mi-ai spus.
Ștefan și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
— Mai există și alte cadouri?
— Două.
M-am uitat la el.
— Ce?
— Un parfum de Crăciun și un voucher la un hotel cu spa, după un proiect.
— Din partea companiei?
— Din partea mea.
Acolo discuția s-a schimbat.
Nu aveam dovada unei aventuri.
Ștefan a continuat să spună că nu existase una.
Dar aveam suficiente lucruri pe care mi le ascunsese.
Cadouri.
Mesaje personale.
Conversații târzii.
Lucruri despre căsnicia noastră pe care le discutase cu Ioana.
Și o apropiere despre care eu aflam numai pentru că, într-o dimineață, văzusem un ceas la mâna femeii nepotrivite.
Nu am plecat în seara aceea.
Dar nici nu am trecut peste.
După două săptămâni, i-am spus lui Ștefan că vreau să locuim separat o perioadă.
El s-a mutat într-un apartament pe care compania îl folosea pentru angajații veniți temporar în București.
Am rămas separați aproape patru luni.
La serviciu ne-am purtat profesional.
Acasă nu mai exista „acasă” pentru amândoi.
Ștefan a trebuit să-mi spună tot ce ascunsese, iar eu a trebuit să decid dacă mai puteam avea încredere în el.
Nu s-a rezolvat cu o singură conversație.
După patru luni am decis să încercăm din nou.
Ștefan s-a întors acasă.
Am rămas căsătoriți.
Ioana nu s-a mai întors în companie.
Iar relația dintre mine și Ștefan nu a redevenit exact cea de dinainte. O perioadă lungă am verificat lucruri pe care înainte nici nu mă gândeam să le verific.
Dar, încet, a început să repare ceea ce stricase.
În ceea ce privește prima mea dimineață la sediul din București, problema liftului s-a rezolvat mult mai simplu.
Nu exista nicio regulă care să-l rezerve conducerii.
Ioana o inventase.
A doua zi am intrat în același lift împreună cu doi colegi de la contabilitate și o femeie de la curățenie.
Nimeni nu ne-a oprit.
Ceasul însă nu l-am mai văzut niciodată.
Și nici nu mi-am mai dorit.
Pentru mine nu mai era cadoul pe care îl alesesem pentru soacra mea.
Era obiectul care, într-o singură dimineață, îmi arătase două lucruri pe care nu le văzusem până atunci: câtă putere îi permisese Ștefan Ioanei să aibă la serviciu și cât de mult îi permisese să se apropie de el în afara lui.