Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mariana s-a uitat direct la mine.
— Nu doar că știa. El mi-a spus să-i iau.
M-am uitat la Andrei.
— Tu i-ai spus să ia bani de pe cardul meu?
— Pentru unchiul meu. Doar pentru el.
— Cât?
— Trei mii.
Am împins extrasul spre el.
— Sunt patru mii cinci sute retrași numerar.
Andrei s-a întors spre mama lui.
— Mamă?
Mariana a strâns buzele.
— După aceea a mai avut nevoie.
— Și ai mai scos fără să-mi spui?
— Da.
Andrei a rămas cu ochii la ea.
— Eu ți-am spus trei mii.
— Și ce era să fac pentru încă o mie și jumătate? Să-l las cu problema nerezolvată?
Am intervenit:
— Problema nu este diferența de o mie cinci sute.
M-am uitat la Andrei.
— Tu ai hotărât că mama ta poate lua trei mii de lei din contul meu fără să mă întrebi.
— Avea nevoie urgent.
— Atunci îi dădeai din banii tăi.
A tăcut.
— De ce n-ai făcut asta?
Știam răspunsul înainte să-l aud.
— Nu aveam atunci suficient în cont.
— Dar eu aveam.
— Da.
— Și asta ți s-a părut suficient.
— Voiam să-i pun la loc când intră salariul.
— Fără să aflu?
Andrei și-a coborât privirea.
— Da.
Acolo era problema.
Nu doar Mariana.
Soțul meu hotărâse că putea împrumuta bani care nu erau ai lui, fără să-mi spună, pentru că intenționa să-i pună înapoi înainte să observ.
M-am întors spre soacra mea.
— Bun. Trei mii i-ați luat cu aprobarea lui Andrei. O aprobare pe care nu avea dreptul s-o dea. Restul?
Au urmat aproape două ore.
Am luat tranzacție cu tranzacție.
Din cei 14.600 de lei, aproximativ 3.100 fuseseră cumpărături reale pentru casă și medicamente despre care știam sau pe care le-aș fi plătit oricum.
Trei mii merseseră la fratele Marianei cu acordul lui Andrei.
Încă 1.500 fuseseră retrași pentru același om fără ca Andrei să știe.
Restul însemna haine, salon, încălțăminte, obiecte pentru apartamentul Marianei și alte cumpărături personale.
La final am scris suma pe o foaie:
7.900 de lei.
Atât folosise Mariana pentru ea sau pentru fratele ei fără acordul meu.
Separat erau cei 3.000 pe care Andrei îi autorizase fără să mă întrebe.
Mariana s-a uitat la cifră.
— Și acum ce vrei?
— Să-mi dați cardul.
— Doar l-ai blocat.
— Știu. Îl vreau înapoi oricum.
A deschis geanta și l-a pus pe masă.
— Poftim.
L-am luat.
— Și vreau să vă mutați înapoi la dumneavoastră.
Andrei a ridicat capul.
Mariana a rămas nemișcată.
— Mă dai afară?
— Apartamentul dumneavoastră este locuibil de aproape două luni.
— Andrei mi-a spus că pot rămâne.
M-am uitat spre el.
De data asta n-a evitat privirea mea.
— Mamă, Elena are dreptate.
Mariana s-a întors spre el.
— Serios?
— Ai folosit cardul ei după ce ți-a cerut să i-l dai înapoi.
— Tu mi-ai spus să iau bani!
— Trei mii. Și n-aveam dreptul să-ți spun nici atât.
Mariana a râs scurt.
— Frumos. Acum suntem amândoi hoți și Elena e judecător.
— Nu v-am făcut hoți, am spus. Vă cer să-mi restituiți banii pe care i-ați luat fără acordul meu.
— De unde?
— Stabilim o sumă pe lună pe care o puteți plăti. Nu vă cer imposibilul.
— Și dacă nu pot?
— Atunci durează mai mult.
Nu am amenințat-o cu poliția.
Nu aveam nevoie de o scenă mai mare decât cea pe care o aveam deja în bucătărie.
Voiam trei lucruri concrete: cardul înapoi, accesul oprit și banii restituiți.
Mariana s-a mutat după patru zile.
N-a plecat împăcată.
Nici nu și-a cerut scuze.
Când și-a luat ultima geantă, mi-a spus:
— N-am crezut că pentru niște bani o să ajungem aici.
I-am răspuns:
— Nici eu.
A plecat.
Problema cu Andrei nu s-a terminat odată cu închiderea ușii.
În seara aceea am stat din nou la masa din bucătărie.
— Ce-ai făcut tu e mai grav decât cei trei mii, i-am spus.
— Știu.
— Nu, vreau să înțelegi de ce.
M-a lăsat să continui.
— Ai luat o decizie despre banii mei fără mine. Și ai făcut-o intenționat, pentru că planul era să-i pui înapoi înainte să observ.
— Da.
— Dacă mama ta nu spunea nimic, mi-ai fi spus vreodată?
A rămas tăcut câteva secunde.
— Probabil că nu.
Măcar nu m-a mințit.
Andrei mi-a restituit cei 3.000 de lei din următoarele două salarii.
Nu pentru că banii lui și ai mei ar fi trebuit transformați într-un contabil permanent între soți, ci pentru că acea sumă fusese decizia lui.
Mariana a început să-mi trimită câte 500 de lei pe lună.
În primele luni, transferurile veneau fără niciun mesaj.
Relația dintre noi a rămas rece.
Nu am mai invitat-o să locuiască la noi.
Nu i-am mai dat carduri.
Nu i-am mai spus PIN-uri.
Iar Andrei nu a mai promis nimănui bani din conturile mele.
După aproape un an, într-o duminică, am mers împreună la Mariana la cafea.
Nu mai fusesem la ea de câteva luni.
Pe masă erau plăcinte și cafea.
Am vorbit despre serviciu, despre o vecină, despre instalația blocului.
La plecare, Mariana m-a oprit în hol.
— Elena.
— Da?
Mi-a întins un plic.
— Ce este?
— Ultima parte.
Am deschis.
Era suma care mai rămăsese de restituit.
— Puteați să faceți transfer.
— Știu.
Apoi a spus:
— Am fost supărată mult timp pe tine.
— Știu.
— Și încă cred că ai fost prea dură când m-ai pus să plec.
N-am răspuns.
Mariana a continuat:
— Dar cardul trebuia să ți-l dau când mi l-ai cerut prima dată.
Atât.
Nu mi-a spus că înțelesese totul despre limite, încredere și familie.
Nu devenise alt om.
Dar îmi returnase fiecare leu.
— Mulțumesc, am spus.
Am pus plicul în geantă.
Eu și Andrei am rămas căsătoriți.
Mariana a rămas mama lui și a continuat să facă parte din familia noastră, dar nu a mai locuit cu noi și nu a mai avut acces la niciun cont, card sau PIN.
Relația mea cu ea s-a normalizat treptat, fără să redevină cea de dinainte.
Iar Andrei a înțeles că, dacă cineva din familia lui are nevoie de ajutor, poate discuta cu mine, poate ajuta din banii lui sau putem decide împreună.
Dar nu mai poate spune niciodată în locul meu:
„Ia de la Elena. Punem noi la loc după.”