Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Am pus-o separat pentru că are tulpina mai scurtă și în vaza mare nu ajunge bine la apă.
Rareș a ridicat ochii.
Doamna Elena nu spusese nimic despre faptul că el nu avusese buchet.
Nu spusese cine îi adusese floarea și nici de ce ajunsese ea în mâna învățătoarei.
A continuat simplu:
— Și ar fi păcat să se ofilească. E foarte frumoasă.
Mara s-a uitat la dalie.
— E din florărie?
Rareș a dat din cap.
— Nu.
— De unde e?
A ezitat o secundă.
— Din grădina bunicii.
— Chiar are flori din astea?
— Da. Mai are și galbene.
— Sunt mari?
Rareș s-a uitat la dalia de pe catedră.
— Unele sunt și mai mari.
Atât.
Doamna Elena a deschis catalogul și ora a început.
Nu a existat niciun discurs despre bani.
Nu le-a explicat copiilor că un buchet scump nu valorează mai mult decât o floare din grădină.
Și, mai ales, nu l-a ridicat pe Rareș în picioare ca să-l transforme într-un exemplu pentru ceilalți.
La opt ani, probabil acela ar fi fost ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit.
Dalia a rămas pe colțul catedrei.
La matematică era acolo.
La română era tot acolo.
În pauza mare, Rareș s-a apropiat de ea.
Șervețelul de la bază fusese scos, iar tulpina stătea acum în apă.
Mara a venit lângă el.
— E chiar aia pe care o aveai afară.
— Da.
— Eu credeam că trebuie buchet.
Rareș a ridicat din umeri.
— Se pare că nu.
Mara s-a uitat la buchetele mari de lângă perete.
— Mama a zis că așa se face.
— Buni a uitat să cumpere.
— Și a rupt-o din grădină?
— A tăiat-o.
— Dacă o rupea, se supăra.
Rareș a început să râdă.
— Da.
Mara a plecat după câteva secunde să se joace cu alte colege.
Nu și-a cerut iertare.
Nici nu avea pentru ce să facă o scenă.
Fusese o fetiță de opt ani care repetase ceea ce auzise acasă.
La sfârșitul orelor, doamna Elena l-a oprit pe Rareș înainte să iasă.
— Rareș.
— Da?
A arătat spre dalie.
— Bunica ta are grijă de flori?
— Da. Toată vara.
— Atunci să-i spui că i-am mulțumit.
— Bine.
— Și să-i mai spui ceva.
Rareș a așteptat.
— Am pus-o aici pentru că vreau s-o văd cât lucrez. Să nu creadă că am pus-o separat fiindcă nu mi-a plăcut.
Rareș a zâmbit.
— Îi spun.
La poarta școlii îl aștepta bunica.
— Ei?
— Bine.
— Atât?
— Ce vrei să-ți spun?
— Nu știu. Ești tu elevul.
Au pornit spre casă.
După câțiva pași, Rareș a spus:
— Doamna a pus dalia pe catedră.
Bunica s-a întors spre el.
— Pe a noastră?
— Da.
— Separat?
— Da.
Ileana s-a oprit.
— De ce separat?
Rareș a început să râdă.
— Buni, nu te supăra. A pus-o într-un pahar pentru că avea tulpina scurtă.
— Păi normal că era scurtă. Am tăiat-o repede, că mă grăbeai.
— Și a zis că e foarte frumoasă.
Bunica a încercat să nu pară prea impresionată.
— Păi este.
— Și a zis să-ți mulțumesc.
— Așa?
— Da.
Au mai mers puțin.
Rareș și-a potrivit ghiozdanul pe umeri.
— Buni?
— Da?
— La anul tot din grădină îi ducem?
Ileana s-a uitat la el.
— Dacă te mai ține doamna până la anul.
— Buni!
— Ce?
— Serios.
— Serios. De ce să cumpărăm dacă avem flori?
Rareș s-a gândit.
— Dar nu una.
Bunica a ridicat sprâncenele.
— Aha. Iar începem?
— Nu! Facem mai multe din ale noastre.
— Câte?
— Cinci.
— Cinci? Ai început cu pretențiile.
— Trei atunci.
— Vedem câte înfloresc.
Rareș a zâmbit.
Dimineață încercase să ascundă dalia după ghiozdan pentru că, lângă toate buchetele, i se păruse prea puțin.
La prânz nu mai voia să cumpere altceva anul următor.
Voia tot florile bunicii.
Și asta a fost tot ce trebuia să se schimbe.