Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Nicolae s-a uitat la fiul lui.
— I-am spus că, dacă semeni cu mine, probabil ți-ai dorit băiat.
Mihai a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
— Dacă semăn cu tine?
— Când s-a născut sora ta, eu mi-am dorit băiat. Știi asta.
Știam și eu că Mihai avea o soră mai mare.
Nu știam însă ce se întâmplase la nașterea ei.
Nicolae a continuat:
— Am iubit-o din prima zi. Dar când mama ta era însărcinată, eu eram convins că va fi băiat. Când am aflat că e fată… am fost dezamăgit.
Rodica îl privea.
— Și când s-a născut Mihai, taică-său a umblat o săptămână spunând tuturor că are băiat.
Nicolae a dat din cap.
— Așa a fost.
Mihai s-a ridicat de la masă.
— Și pentru că tu ai gândit așa acum treizeci și ceva de ani, ai hotărât că eu gândesc la fel?
— N-am hotărât.
— I-ai spus mamei.
— Am zis că poate ești dezamăgit și nu vrei să-i spui Anei.
Mihai a arătat spre mine.
— Eu am ales numele fetei împreună cu Ana. Eu am montat pătuțul. Eu vorbesc cu burta ei seara. Ce trebuia să mai fac ca să vă dați seama că-mi vreau copilul?
Nicolae n-a răspuns.
Rodica a intervenit:
— Noi nu am spus că nu o vrei.
— Ba exact asta ați construit între voi. Tata a presupus că sunt dezamăgit. Tu ai preluat ideea și de luni întregi îi spui Anei că următorul trebuie să fie băiat.
— Pentru că mi-ar plăcea și un nepot!
— Poate să-ți placă. Dar Mara nu este greșeala de dinaintea nepotului.
Rodica s-a ridicat.
— Nu am spus niciodată că este o greșeală!
Mihai n-a ridicat vocea.
— Atunci nu mai vorbi despre copilul meu de parcă mie mi-ar lipsi ceva.
— Bine!
— Și nu mai vorbi în numele meu.
— Am înțeles!
Nu cred că înțelesese complet.
Era furioasă.
A început să strângă ceștile, deși trei dintre ele încă aveau cafea.
Nicolae i-a spus:
— Lasă-le, Rodica.
— Nu-mi spune tu mie ce să las!
Am știut că masa se terminase.
În mașină, Mihai a condus câteva minute fără să spună nimic.
Apoi m-a întrebat:
— Ești bine?
— Da.
Nu eram supărată doar pe Rodica.
— De ce nu mi-ai spus că tatăl tău a avut mentalitatea asta?
— Pentru că n-am crezut că are vreo legătură cu noi.
— Se pare că a avut.
— Da.
După încă puțin timp, Mihai a spus:
— Îmi pare rău că ți-am tot zis s-o lași.
M-am uitat spre el.
— Și mie.
— Trebuia s-o opresc de la primele remarci.
— Nu vreau să te cerți cu mama ta pentru mine.
— Nu m-am certat pentru tine.
A aruncat o privire spre burta mea.
— M-am certat și pentru mine.
Mara a mișcat chiar atunci.
Am luat mâna lui Mihai și am pus-o pe burtă.
A zâmbit.
— Auzi, domnișoară? Ai provocat scandal înainte să te naști.
— Nu ea l-a provocat.
— Corect.
Rodica nu ne-a sunat trei zile.
În a patra zi mi-a trimis doar:
„Cum sunteți?”
I-am răspuns:
„Bine.”
O săptămână mai târziu, soneria a sunat.
Era ea.
Avea o sacoșă mică.
— Am trecut prin oraș.
A scos o păturică albă cu floricele discrete.
— Pentru Mara.
Am observat imediat.
Nu spusese „pentru copil”.
Nu spusese „pentru asta mică”.
Spusese Mara.
— Mulțumesc.
Am lăsat-o să intre.
Am făcut cafea.
N-am reluat eu discuția.
A făcut-o ea.
— M-am gândit la ce am spus.
Am așteptat.
— A fost o prostie.
— Da.
Rodica a ridicat sprâncenele.
— Puteai să spui și tu că nu-i nimic.
— Dar a fost.
Pentru o secundă am crezut că se va supăra din nou.
În schimb, a dat încet din cap.
— Da. A fost.
A privit spre burta mea.
— Să știi că tot mi-ar plăcea să aveți cândva și un băiat.
— Aveți voie să vă doriți.
— Serios?
— Sigur. Dar Mara nu este copilul de dinaintea nepotului.
Rodica n-a răspuns imediat.
— Am înțeles.
De data asta n-am întrebat dacă era sigură.
În lunile următoare nu s-a transformat într-o altă persoană.
Dar replicile s-au oprit.
Nu am mai auzit „următorul poate e băiat”.
Nu am mai auzit „păstrați pentru următorul”.
În schimb, Rodica a început să întrebe:
— Ce mai face Mara?
În noiembrie am născut.
Mara avea 3,180 kilograme, mult păr negru și niște degete incredibil de lungi.
Rodica a venit la maternitate a doua zi.
Când a luat-o în brațe, a rămas câteva secunde privind-o.
Apoi a spus:
— Seamănă cu Mihai.
Eu am început să râd.
— Toată lumea spune asta.
Mihai s-a apropiat.
— Cu mine?
— Uite gura. Și bărbia.
— Deci e și pentru mine?
Rodica a ridicat imediat ochii.
— Mihai…
— Întrebam și eu.
— N-ai uitat.
— Nu.
Rodica s-a uitat din nou la Mara.
— Bine. Am meritat-o.
Și a continuat s-o țină în brațe.
Nu a existat o împăcare spectaculoasă.
Nici nu era nevoie.
Rodica a devenit o bunică foarte prezentă.
Iar Mara a devenit rapid slăbiciunea ei.
Un an și jumătate mai târziu eram la o masă de familie când o rudă ne-a întrebat:
— Dar un băiețel când îi faceți Marei? Să aibă și Mihai un băiat.
Mihai nici n-a apucat să răspundă.
Rodica a făcut-o prima.
— Mihai are copil.
Ruda a râs.
— Știu, Rodica. Ziceam băiat, să ducă numele.
— Numele se descurcă și fără să hotărâm noi ce copii trebuie să facă oamenii.
M-am uitat la ea.
Rodica a observat.
— Ce?
— Nimic.
Mara venise deja lângă ea și îi întindea brațele.
Rodica a ridicat-o.
— Hai la bunica.
Eu și Mihai am rămas împreună și nu am făcut niciodată un plan pentru un al doilea copil doar ca să avem băiat.
Dacă vom mai avea vreodată un copil, va fi pentru că ni-l dorim amândoi.
Nicolae nu a mai presupus că fiul lui gândește ca el.
Rodica nu a mai vorbit despre un nepot care trebuia să vină după Mara.
Iar fetița despre care spusese cândva că era „făcută pentru mine, nu și pentru băiatul ei” a ajuns să fie copilul pe care bunica îl căuta prima de fiecare dată când intra pe ușă.