Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
A doua zi dimineață, Ștefan a sunat contabilul firmei.
Nu i-am cerut să-mi demonstreze mie cine luase fiecare leu.
I-am spus doar:
— Înainte să-mi mai pomeniți vreodată apartamentul, află ce s-a întâmplat cu propria firmă.
Două zile mai târziu, contabilul a venit la service.
Situația era mai urâtă decât crezuse Ștefan, dar și mai complicată decât concluzia mea de acasă.
Nu toți cei 48.300 de lei fuseseră luați de Adriana.
Aproximativ 29.000 de lei ajunseseră, direct sau indirect, la ea.
Acoperișul casei.
Electrocasnicele.
Câteva facturi.
Două retrageri de numerar.
O sumă pe care o dăduse fiicei ei, sora lui Ștefan, pentru niște cheltuieli personale.
O parte dintre acestea fuseseră aprobate chiar de Ștefan.
Altele nu.
Restul banilor proveneau din cheltuieli prost gestionate ale firmei, retrageri făcute de Ștefan și costuri pe care nimeni nu le urmărise suficient de atent.
Service-ul nu ajunsese în dificultate doar din cauza Adrianei.
Avusese încasări mai mici, costurile pieselor crescuseră, iar Ștefan continuase luni întregi să cheltuiască de parcă lucrurile urmau să-și revină singure.
În seara în care mi-a explicat tot, l-am întrebat:
— Deci mama ta nu a distrus singură firma.
— Nu.
— Dar tu ai lăsat-o să folosească banii firmei pentru cheltuieli personale.
Ștefan a dat din cap.
— Uneori.
— De ce?
— Tata făcea la fel.
Am rămas surprinsă.
— Cum adică?
— Când aveam nevoie de ceva, lua bani din firmă. Pentru casă, pentru noi… După ce a murit, mama a continuat să creadă că poate face același lucru.
— Și tu?
— Am lăsat-o.
Acolo era problema adevărată.
Nu exista un hoț genial care golise pe ascuns firma.
Exista o afacere de familie în care, ani întregi, nimeni nu trasase o linie clară între banii firmei și banii familiei.
Iar când banii se terminaseră, Adriana se uitase în jur după următorul lucru care putea fi transformat în numerar.
Apartamentul meu.
În weekend a venit din nou la noi.
De data aceasta era și Ștefan acasă.
— Contabilul face din țânțar armăsar, a spus Adriana. Firma asta ne-a întreținut familia ani întregi.
Ștefan a răspuns:
— Tocmai asta trebuie să se oprească.
— Ce să se oprească?
— Să plătim din firmă tot ce apare în familie.
Adriana s-a uitat la mine.
— Bineînțeles. Acum a început și el.
— Nu eu am făcut calculele, am spus.
— Dacă ai vinde apartamentul, n-am mai sta aici să numărăm fiecare frigider cumpărat acum un an.
Am tras aer în piept.
— Apartamentul nu se vinde.
— Dana…
— Nu. Să fie foarte clar. L-am cumpărat înainte să-l cunosc pe Ștefan. Este proprietatea mea și continuă să fie închiriat. Nu voi plăti datoriile service-ului cu el.
Adriana s-a întors spre fiul ei.
— Și tu accepți asta?
De data aceasta Ștefan nu s-a uitat la mine înainte să răspundă.
— Nu trebuie să accept eu nimic. Apartamentul este al ei.
Adriana a râs scurt.
— Frumoasă familie.
— Mamă, problema firmei o rezolv eu.
— Cu ce bani?
— Cu ce avem. Și cu ce putem produce.
— Nu ajunge.
— Atunci va trebui să găsesc alte soluții.
Și exact asta a făcut.
N-a fost simplu.
Nici rapid.
Service-ul avea aproape 170.000 de lei în obligații și nu exista nicio soluție care să le facă să dispară într-o săptămână.
Ștefan a negociat termene noi cu doi furnizori.
A restructurat linia de credit.
A vândut o dubă veche pe care firma o folosea foarte rar și câteva echipamente care nu mai erau necesare activității curente.
A redus cheltuielile.
A renunțat la ideea că fiecare lună mai slabă se repară singură în luna următoare.
Și a adus un contabil extern care să verifice lunar situația.
Adriana nu a mai avut acces la conturile firmei.
Asta a provocat cel mai mare scandal.
— Eu am muncit alături de tatăl tău pentru service-ul ăsta!
— Știu, i-a spus Ștefan.
— Atunci cum îndrăznești să mă dai la o parte?
— Nu te dau la o parte din familie. Te scot din administrarea banilor firmei.
Câteva luni aproape că nu a venit la noi.
Când ne întâlneam, era politicoasă cu mine, dar rece.
Nu și-a cerut iertare.
Și mult timp a continuat să creadă că eu avusesem o soluție simplă și refuzasem s-o folosesc.
Dar nici eu nu încercam s-o conving.
Aveam o problemă mai importantă cu Ștefan.
Într-o seară i-am spus:
— Firma poate să-și revină. Dar eu trebuie să știu dacă tu ai înțeles ce ai făcut.
— Am ascuns problemele.
— Nu numai asta.
A tăcut.
— Ai discutat cu mama ta despre vânzarea proprietății mele înainte să vorbești cu mine.
— Da.
— Asta nu se mai întâmplă.
— Nu se mai întâmplă.
— Nu vreau să aud peste doi ani că ai hotărât cu cineva ce facem cu apartamentul, economiile sau orice alt lucru important și apoi vii să mă convingi.
— Ai dreptate.
Nu i-am cerut să rupă legătura cu mama lui.
Nici nu mi-am dorit asta.
I-am cerut doar să existe o diferență clară între căsnicia noastră, proprietatea mea și afacerea familiei lui.
Au trecut aproape zece luni până când service-ul a început să respire din nou.
Nu devenise brusc o afacere extraordinară.
Dar facturile curente erau plătite la timp.
Restanțele scăzuseră mult.
Furnizorii nu mai sunau săptămânal.
Ștefan știa în fiecare lună exact câți bani intrau și câți ieșeau.
Într-o seară a venit acasă și mi-a spus:
— Am achitat azi ultima restanță la furnizorul de piese.
— Bravo.
S-a așezat lângă mine.
— Știi ce e cel mai rău?
— Ce?
— Dacă vindeai apartamentul, probabil acopeream datoriile și continuam exact la fel.
Avea dreptate.
Banii mei ar fi astupat gaura.
Nu ar fi reparat cauza.
Am rămas căsătoriți.
Service-ul a rămas deschis, dar Ștefan l-a administrat după reguli complet diferite.
Adriana nu s-a mai ocupat de conturi și nu a mai putut plăti cheltuieli personale din banii firmei.
Relația mea cu ea a rămas mai rece decât înainte, chiar dacă în timp am început din nou să ne vedem normal la mesele de familie.
Iar apartamentul din Dristor?
Nu l-am vândut.
A rămas exclusiv al meu și a continuat să fie închiriat.
Câteva luni mai târziu, când chiriașii au plecat și a trebuit să caut alții, Ștefan m-a întrebat:
— Vrei să te ajut cu anunțul?
Atât.
Nu dacă îl vând.
Nu cât valorează.
Nu dacă am putea folosi banii pentru altceva.
Doar dacă vreau ajutor să găsesc un nou chiriaș.
— Da, i-am spus. Cu asta mă poți ajuta.
Și pentru mine aceea a fost dovada cea mai simplă că, în sfârșit, înțelesese diferența dintre ceva ce aparține familiei lui și ceva ce nu i-a aparținut niciodată.