Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mamă, glumești?
Dan vorbea atât de tare încât am îndepărtat telefonul de ureche.
— Nu.
— Cum adică ai vândut casa și terenul?
— Exact așa cum ți-am scris.
— Cui?
— Fiului domnului Petrescu.
— Fără să-mi spui?
— Proprietatea era a mea, Dan.
— Nu despre acte vorbesc! Era casa lui tata!
Asta m-a durut.
— Știu foarte bine a cui a fost casa.
— Și copiii? Ei de unde mai iau fructe și legume?
Am închis ochii.
Prima lui întrebare după ce aflase că vândusem locul construit de tatăl lui nu fusese dacă îmi pare rău.
Nici dacă sunt bine.
Fusese despre recoltă.
— Din piață, Dan.
— Mamă, noi ne calculam bugetul ținând cont de ce luam de la tine pentru iarnă.
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Poftim?
— Păi da. Roșii, cartofi, zacuscă, fructe congelate… Știi cât costă toate astea?
Atunci am înțeles până unde ajunseseră lucrurile.
Munca mea nu mai era un ajutor.
Devenise o rubrică în bugetul lor.
— Atunci va trebui să vă recalculați bugetul.
— Nu pot să cred.
— Nici eu n-am putut să cred când te-am sunat cu genunchiul umflat și tu ai plecat la pescuit.
A tăcut.
— Mamă, nu e corect.
— Dan, tocmai am petrecut doisprezece ani încercând să fiu corectă cu toată lumea. Acum încerc să fiu corectă și cu mine.
Am închis.
A doua zi m-a sunat Cristina.
N-am răspuns.
Mi-a trimis un mesaj vocal.
L-am ascultat o singură dată.
Spunea că sunt „foarte dezamăgiți”, că cei mici pierd un loc unde puteau sta în aer liber și că produsele de la mine îi ajutaseră enorm.
La final a întrebat:
— Chiar era nevoie să ne dați o asemenea lecție?
I-am răspuns în scris:
„Nu v-am dat nicio lecție. Mi-am vândut proprietatea pentru că nu o mai puteam întreține.”
Duminică au venit amândoi la mine.
Fără copii.
Dan nici nu și-a scos bine geaca.
— Puteai măcar să-mi oferi mie terenul.
— Bine. Ți l-aș fi oferit. Aveai 68.000 de euro?
S-a oprit.
— Nu toți odată.
— Atunci cum?
— Puteam găsi o soluție.
Cristina a intervenit:
— Poate ne înțelegeam în familie. Vă dădeam lunar.
M-am uitat la ea.
— Cât?
S-a uitat la Dan.
Niciunul nu avea un răspuns.
— Și până îl plăteați voi, cine muncea terenul?
— Noi, a spus Dan repede.
Am râs.
— În august nu ai putut veni o zi pentru că mergeai la pescuit.
— Mamă, nu mai aduce mereu vorba despre asta.
— De ce? Pentru că s-a întâmplat?
Cristina și-a pus geanta pe scaun.
— Noi chiar am fi putut organiza altfel lucrurile.
— Doisprezece ani ați avut timp.
S-a făcut liniște.
Apoi Cristina a pus întrebarea pe care, într-un fel, o așteptam.
— Și cu banii ce faceți?
— Îi păstrez.
— Pe toți?
— Da.
A clipit.
— Mă gândeam că… dacă tot ați vândut… noi mai avem creditul la apartament. Am putea achita o parte și ne-ar scădea rata.
M-am uitat la Dan.
Nu părea surprins.
Deci discutaseră deja.
— Cât vreți?
Cristina a prins curaj.
— Nu știu. Poate zece-cincisprezece mii de euro. V-am da înapoi în timp.
— Nu.
— Nici măcar nu v-ați gândit.
— Ba da. Tocmai m-am gândit.
Dan s-a ridicat.
— Mamă, suntem copiii tăi.
— Tu ești copilul meu. Ai 39 de ani.
Am arătat spre genunchi.
— Și când copilul meu de 39 de ani a trebuit să aleagă între mama lui care nu putea merge și pescuit, a ales pescuitul.
— Ți-am spus că îmi pare rău!
— Acum.
Cristina și-a strâns buzele.
— Și ce faceți cu atâția bani singură?
Întrebarea aceea a încheiat discuția pentru mine.
— Îmi tratez genunchiul. Păstrez bani pentru bătrânețe. Și vreau să plec două săptămâni undeva unde nu trebuie să plivesc nimic.
— Vacanță? a întrebat Cristina.
— Da, Cristina. Vacanță.
Au plecat supărați.
Nu le-am dat niciun ban.
În ianuarie am început un program serios de recuperare pentru genunchi la o clinică din Ploiești.
Mi-am schimbat încălțămintea.
Am făcut fizioterapie.
Primăvara, pentru prima dată după doisprezece ani, n-am cumpărat răsaduri.
La început a fost ciudat.
Într-o sâmbătă din aprilie m-am trezit la șase și jumătate și, pentru câteva secunde, am avut senzația că întârzii.
Apoi mi-am amintit.
Nu aveam unde să întârzii.
Mi-am făcut cafeaua și m-am întors în pat cu o carte.
Dan a fost rece cu mine aproape două luni.
Cristina, mai mult.
Nu ne-am certat.
Pur și simplu au sunat mai rar.
Copiii însă nu știau nimic despre calculele părinților.
În mai, nepotul meu m-a sunat.
— Bunico, dacă nu mai avem casa, mai venim la tine?
Întrebarea m-a surprins.
— Normal că veniți.
— Și unde mergem?
— În parc. La film. La piscină dacă vreți.
A tăcut puțin.
— Și nu mai trebuie să culegem gândacii de pe cartofi?
Am râs.
— Nu.
— Super!
Atunci am realizat ceva simplu.
Copiii nu pierduseră bunica.
Pierdusem doar grădina.
La începutul verii am plecat zece zile la Băile Felix.
Am plătit din banii mei.
Am făcut tratament, am înotat și am stat dimineața la cafea fără să mă uit la ceas.
Dan m-a sunat acolo.
— Ești bine?
— Foarte bine.
— Cum e genunchiul?
Era prima dată după mult timp când mă întreba asta înainte să întrebe altceva.
— Mai bine.
A tăcut.
— Mamă… am fost ieri în piață.
— Și?
— Am cumpărat roșii, ardei, cireșe. Am dat o grămadă de bani.
— Așa costă.
— Știu acum.
Nu i-am răspuns.
— Și mi-am adus aminte de câte lăzi băgam eu în mașină.
Am așteptat.
— Îmi pare rău.
Nu i-am spus că nu contează.
Conta.
— Bine.
— Cristina încă e supărată pentru bani.
— E dreptul ei.
— Dar eu nu-ți mai cer.
Asta conta și mai mult.
Relația mea cu Dan s-a reparat treptat, dar nu s-a întors la forma de dinainte.
Cu Cristina am rămas politicoase. N-a mai adus vorba despre cei 68.000 de euro și nu i-am oferit bani pentru credit.
Marius a dispărut complet din peisaj când a dispărut și recolta gratuită.
În august, Dan m-a sunat.
— Mamă, venim sâmbătă?
Am așteptat continuarea.
Nu a venit.
— Pentru ce?
A râs.
— Să te vedem. Copiii vor în parc.
— Veniți.
— Aduc eu ceva de mâncare.
Sâmbătă au venit cu două sacoșe cumpărate de Dan din piață.
Nu aveau lăzi goale în portbagaj.
Nu aveau saci.
Nu aveau nimic de încărcat la plecare.
Am mâncat împreună, apoi am mers cu nepoții în parc.
Casa și terenul au rămas vândute definitiv.
Banii au rămas ai mei. O parte am folosit-o pentru sănătate și pentru sejur, iar cea mai mare parte a rămas economisită pentru anii în care nu voi mai putea munci deloc.
Dan și familia lui au început să-și cumpere singuri legumele și fructele.
Eu am rămas mama lui și bunica celor doi copii.
Doar furnizorul lor gratuit am încetat să mai fiu.