Am privit jurnalul câteva secunde fără să spun nimic.
Mama îl ținea în mână ca pe o armă.
Era convinsă că mă învinsese.
— Citiți-l, vă rog, le spunea polițiștilor printre lacrimi. O să vedeți că fata mea are probleme. Scrie lucruri îngrozitoare. Mi-e frică pentru ceilalți copii.
Polițista a întins mâna.
Înainte ca mama să-i dea jurnalul, am spus calm:
— Vă rog să citiți și ultima pagină.
Mama a tresărit.
Foarte puțin.
Dar am observat.
— Ultima pagină? a întrebat polițista.
— Da. Cea pe care mama sigur n-a citit-o.
Polițista a început să răsfoiască încet.
Pe ultima filă era lipit un plic alb.
L-a desprins cu grijă.
Înăuntru se afla o scrisoare scrisă de mine cu două luni înainte.
“Dacă cineva citește această scrisoare, înseamnă că mama mi-a luat jurnalul fără voia mea. Nu sunt un copil periculos. Sunt doar un copil care nu mai poate fi și părinte pentru șase frați mai mici. Vreau să-mi iubesc familia, dar vreau și să merg la școală, să-mi fac temele și să am voie să fiu copil.”
În curte s-a făcut liniște.
Polițista a terminat de citit și a ridicat privirea spre mama.
— Doamnă, jurnalul fiicei dumneavoastră nu demonstrează că este un pericol.
Mama s-a grăbit să intervină.
— Nu înțelegeți! Ea mă abandonează! Sunt însărcinată și…
Polițistul a întrerupt-o.
— Cine are grijă de ceilalți șase copii când sunteți plecată?
Mama a ezitat.
— Andreea mă ajută…
— Cât de des?
N-a mai răspuns.
Atunci mătușa Elena a făcut un pas înainte.
— În fiecare zi. Gătește, spală, schimbă scutece, îi culcă, îi duce la grădiniță și lipsește de la școală ca să stea cu ei. Eu am văzut toate lucrurile astea.
În clipa aceea, Matei a ridicat încet capul.
Nimeni nu-i ceruse să vorbească.
— Andreea ne face micul dejun… și ne citește povești înainte să dormim.
Mama s-a întors brusc spre el.
— Matei!
Copilul a făcut instinctiv un pas în spate.
Polițiștii au observat imediat.
Au schimbat o privire între ei.
Polițista și-a închis agenda.
— Doamnă, cred că situația trebuie analizată de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. Există indicii că responsabilitățile puse asupra fiicei dumneavoastră depășesc cu mult ceea ce este normal pentru un copil de șaisprezece ani.
Pentru prima dată în acea zi, mama n-a mai găsit niciun cuvânt.
În săptămânile care au urmat au venit asistenți sociali, psihologi și consilieri.
Au discutat cu noi.
Cu profesorii mei.
Cu vecinii.
Au aflat că lipsisem de multe ori de la școală pentru a avea grijă de frații mei.
Că eu eram cea care îi hrănea, îi îmbrăca și îi culca aproape în fiecare zi.
Am rămas o perioadă la mătușa Elena.
Mama a primit sprijin și a fost obligată să găsească soluții pentru îngrijirea copiilor fără să mă transforme pe mine în înlocuitorul ei.
Frații mei au continuat să mă viziteze în fiecare weekend.
Nu i-am părăsit niciodată.
Ei nu fuseseră niciodată problema.
Într-o seară, Matei m-a îmbrățișat și m-a întrebat încet:
— Tu tot sora mea ești?
L-am strâns la piept.
— Mereu.
— Atunci de ce ai plecat?
Am simțit un nod în gât.
— Pentru că vreau să rămân sora voastră… nu încă o mamă.
A zâmbit și m-a îmbrățișat și mai tare.
În ziua în care m-am întors la școală cu ghiozdanul în spate, am avut pentru prima dată sentimentul că merg acolo unde trebuia să fiu de la început.
Atunci am înțeles că, uneori, cel mai curajos lucru pe care îl poate face un copil este să spună:
„Nu mai pot.”
Nu pentru că nu își iubește familia.
Ci pentru că și el are dreptul să fie copil.