A doua zi, notarul a venit exact la ora zece.
Am vrut să ies din cameră, convinsă că discuția nu mă privește.
Dar doamna Margareta m-a oprit.
— Rămâi, Elena.
Notarul și-a deschis mapa și a început să explice documentele.
Eu stăteam în tăcere, fără să înțeleg de ce mă rugase să asist.
După câteva minute, doamna Margareta m-a privit drept în ochi.
— Toată lumea o să creadă că îți las apartamentul pentru că m-ai îngrijit în ultimii ani.
A făcut o pauză și a zâmbit slab.
— Adevărul este altul.
Mi-au dat lacrimile.
— Nu trebuie să-mi lăsați nimic…
Ea m-a întrerupt ridicând ușor mâna.
— Ba trebuie.
Pentru că atunci când fiica mea avea timp doar de scuze, tu aveai timp pentru mine.
Când ea spunea că este prea ocupată, tu mă duceai la medic.
Când ea închidea telefonul după două minute, tu rămâneai lângă patul meu toată noaptea.
Și, mai ales…
când am încetat să mai am o fiică alături de mine…
am descoperit că Dumnezeu mi-a trimis încă un copil.
Nu am mai putut să-mi stăpânesc lacrimile.
— Aș fi rămas lângă dumneavoastră și fără apartament.
Știți asta.
Doamna Margareta mi-a strâns mâna.
— Tocmai de aceea îl meriți.
Notarul a întins actele.
Cu mâna tremurândă, bătrâna a semnat.
Nu am simțit nicio bucurie.
Doar o responsabilitate și mai mare.
Mi-am promis atunci că nu o voi părăsi niciodată.
Și m-am ținut de cuvânt.
Au mai trecut aproape doi ani.
Într-o dimineață liniștită, doamna Margareta s-a stins din viață în somn.
Eram lângă ea.
Îi țineam mâna.
A plecat liniștită, fără durere.
Ca și cum adormise.
Am plâns-o ca pe propria mea bunică.
În ziua înmormântării, Irina aproape că nu s-a apropiat de sicriu.
Vorbea mai mult la telefon decât cu oamenii veniți să-și ia rămas-bun.
Am crezut că totul se terminase.
M-am înșelat.
Seara, ușa apartamentului s-a izbit de perete.
Irina a intrat fără să bată.
— Dă-mi cheile!
Am rămas privind-o în tăcere.
— Despre ce vorbești?
— Despre apartamentul mamei mele!
L-ai manipulat pe un om bătrân și bolnav!
Mi-l dai înapoi sau merg direct în instanță!
Am ascultat-o fără să o întrerup.
Când a terminat, m-am apropiat încet de sertarul din bibliotecă.
Am scos mapa pe care notarul mi-o înmânase cu doi ani înainte.
Am pus-o pe masă.
— Mama dumneavoastră a luat singură această hotărâre.
Totul este legal.
Irina nici măcar nu s-a uitat la acte.
— Nu mă interesează!
Eu sunt fiica ei!
Am inspirat adânc.
— Tocmai asta este.
Ați fost fiica ei.
Eu am avut șansa să-i fiu alături când avea cea mai mare nevoie.
În cameră s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Irina și-a coborât pentru prima dată privirea.
Nu mai avea argumente.
Doar regrete.
După câteva clipe, a ieșit fără să mai spună nimic.
Am rămas singură în sufrageria în care petrecusem atâția ani alături de doamna Margareta.
M-am așezat în fotoliul ei preferat și am privit fotografia de pe bibliotecă.
— Aș fi rămas lângă dumneavoastră chiar dacă nu-mi lăsați nimic…
am șoptit.
Și știam că, oriunde s-ar afla, ea știa deja adevărul.
Uneori, cea mai valoroasă moștenire nu este un apartament.
Ci liniștea sufletească de a ști că ai fost alături de cineva nu din interes…
…ci din iubire.