Primele săptămâni în centrul de plasament au fost cele mai grele din viața mea.
Nu vorbeam cu nimeni.
Nu mă jucam cu ceilalți copii.
În fiecare sâmbătă mă așezam la fereastră și priveam poarta.
Nu știam de ce.
Poate pentru că o parte din mine încă spera.
Într-o după-amiază, educatoarea a intrat în cameră.
— Ai vizitatori.
Am alergat pe hol.
Era Cătălina.
Ținea în brațe o sacoșă cu plăcinta mea preferată și un pulover pe care îl tricotase special pentru mine.
M-a îmbrățișat atât de tare, încât pentru câteva clipe am uitat unde mă aflam.
— Nu mi-am încălcat promisiunea, mi-a șoptit.
— Am venit.
Din ziua aceea a venit în fiecare săptămână.
Uneori cu prăjituri.
Alteori cu o carte.
Sau doar ca să stea două ore lângă mine și să-mi povestească ce mai făcea fratele meu vitreg, Alex.
De fiecare dată pleca spunând aceleași cuvinte:
— Încă puțină răbdare.
O să te aduc acasă.
La început o credeam.
Apoi au trecut lunile.
Și am început să-mi pierd speranța.
Într-o zi am întrebat-o:
— Dacă nu te lasă?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Atunci mă voi întoarce iar și iar.
Până mă vor lăsa.
N-o să renunț la tine.
Au trecut aproape doi ani.
Într-o dimineață, directoarea centrului m-a chemat în biroul ei.
Am intrat cu inima strânsă, convins că făcusem ceva greșit.
Când am deschis ușa, am încremenit.
Cătălina era acolo.
Lângă ea stătea Alex, deja aproape cât mine.
Amândoi plângeau.
Cătălina s-a apropiat și mi-a întins un dosar.
— S-a terminat.
Instanța a aprobat totul.
De astăzi…
mergi acasă.
Nu am mai auzit nimic.
Am alergat direct în brațele ei.
Plângeam amândoi fără să putem spune vreun cuvânt.
Pentru prima dată după moartea tatălui meu, simțeam din nou că aparțin cuiva.
Anii au trecut.
Am terminat liceul.
Apoi facultatea.
Alex a devenit fratele pe care viața mi l-a dăruit, chiar dacă nu împărțeam același sânge.
Iar Cătălina…
n-a făcut niciodată diferență între noi.
Primeam aceleași îmbrățișări.
Aceleași sfaturi.
Aceleași certuri când greșeam.
Și aceeași iubire.
Astăzi mergem la ea în fiecare duminică.
Casa miroase mereu a plăcinte și a cafea proaspătă.
Nepoții îi spun „bunica”, iar ea îi răsfață pe toți la fel.
Din când în când mă opresc în prag și o privesc fără să spun nimic.
Ea mă întreabă mereu de ce zâmbesc.
Iar eu îi răspund de fiecare dată la fel.
— Pentru că, dacă în ziua aceea ai fi renunțat la mine, aș fi rămas doar un copil fără familie.
Tu nu mi-ai dat doar o casă.
Mi-ai dat înapoi copilăria.
Ea mă îmbrățișează și spune zâmbind:
— Nu, dragul meu…
Eu doar mi-am adus copilul acasă.
Și atunci îmi dau seama că oamenii spun adesea că sângele face o familie.
Viața m-a învățat altceva.
Familia este omul care alege să lupte pentru tine…
chiar și atunci când legea îi spune că nu este obligat.