Două zile mai târziu, pe la opt dimineața, m-a trezit un zgomot puternic de motor.
La început am crezut că s-a împotmolit vreun camion pe uliță.
Am ieșit în papuci, sprijinindu-mă de tocul ușii.
Și am încremenit.
În fața porții mele era o mașină mare încărcată până la refuz cu cherestea.
În spatele ei a mai oprit o mașină.
Apoi încă una.
Apoi încă una.
Am rămas fără glas.
Portierele s-au deschis una după alta.
Din prima a coborât Sorina.
Din a doua, Ileana și Geta.
Apoi celelalte fete.
În câteva secunde, curtea care fusese goală ani întregi s-a umplut de râsete, copii și nepoți alergând printre meri.
N-am apucat să spun nimic.
Sorina a venit direct la mine și m-a îmbrățișat.
— Tată…
dacă tu nu vii la noi…
venim noi la tine.
Mi-a pus în palmă o cheie mică.
— Ce este asta?
A zâmbit.
— Cheia noii tale case.
Am crezut că glumește.
Dar chiar atunci au început să descarce lemnul.
Au apărut meșteri.
Ginerii au coborât scule din portbagaje.
Iar fetele mele…
și-au suflecat mânecile și au intrat primele în șantier.
Sorina măsura.
Camelia vorbea cu meșterii.
Ileana verifica materialele.
Celelalte pregăteau tot ce era nevoie.
Eu priveam fără să înțeleg.
— De unde aveți bani pentru toate astea?
Geta a râs.
— De ani de zile punem fiecare câte puțin deoparte.
Pentru ziua în care o să ai nevoie de noi.
Nu voiam să plâng.
Dar nu mai puteam opri lacrimile.
În a treia zi a venit și Gheorghe.
S-a oprit în poartă și a privit mult timp fără să spună nimic.
Se uita când la casă…
când la cele opt fete care munceau cot la cot cu soții lor.
Și-a scos încet șapca.
— Ștefane…
am greșit.
Toată viața am râs de tine.
Am spus că băiatul rămâne și fata pleacă.
Eu am un băiat.
N-a mai trecut pe la mine de aproape doi ani.
Tu ai opt fete…
și au venit toate.
Mi-a întins mâna.
Am strâns-o fără niciun cuvânt.
Nu mai era nevoie.
După puțin peste o săptămână, casa era gata.
Mică.
Luminoasă.
Caldă.
Exact cum îmi promiseseră.
La intrare era prinsă o plăcuță din stejar.
Sorina m-a rugat s-o citesc.
Mi-am pus ochelarii cu mâinile tremurânde.
Pe ea scria:
“Casa lui Ștefan. Ridicată cu dragoste de cele opt inimi ale lui.”
Am simțit că nu mai pot vorbi.
Am ridicat privirea spre cer.
— Ano…
ai văzut?
Ai avut dreptate.
N-am fost niciodată un om sărac.
Doar n-am înțeles la timp cât de bogat eram.
Înăuntru, pe perete, era agățat un calendar mare.
Fiecare sfârșit de săptămână era deja completat cu altă culoare.
“Sorina.”
“Ileana.”
“Geta.”
Și tot așa.
M-am uitat nedumerit la fete.
Sorina a zâmbit.
— Ca să nu mai petreci niciodată un weekend singur.
Am închis ochii o clipă.
Toată viața satul îmi spusese că sunt un om fără noroc pentru că Dumnezeu nu mi-a dat niciun băiat.
Dar în ziua aceea am înțeles adevărul.
Nu contează dacă ai fii sau fiice.
Contează doar cum îi crești.
Iar eu…
primisem de la Dumnezeu opt inimi care aveau să-mi țină casa vie până la sfârșitul zilelor.